Într-o zi de iarnă rece, se făcea că într-un sat
A ajuns în drumeţie chiar slăvitul Împărat;
Adică, mai clar să fie, aşa-am auzit şi eu,
Că trecea prin satu-acela Însuşi Bunul Dumnezeu.

Dar Şi-a luat o haină ruptă, ponosită, de pe jos
Ca să nu cunoască nimeni că era Isus Hristos.
Când ajunse-n sat Preasfântul, era noaptea de Ajun:
Sărbătoare, veselie, cum e numai la Crăciun.

Oamenii veneau cu toţii şi cântau de Lerui-ler,
Ca să facă bucurie unui cuvios boier,
Care-n casa lui chemase nişte oaspeţi importanţi,
Doar cucoane şi prințese, cavaleri şi dorobanţi;

Căci banchetul, vedeţi bine, nu era pentru cizmari,
Ci pentru boieri ca dânsul, oameni mari şi demnitari.
Iar în curte toţi copiii îi cântau un Pluguşor,
Că se zguduia pământul când pocneau din biciul lor;

Alţii cântau Vifleemul... , şi se-ntinse mare haz
Când îi agăţară Caprei zurgălăii de grumaz.
Dar deodată Cerşetorul... cu toiagul de moşneag,
Se-ndreptă înspre boierul care se uita din prag.

— Nu ştiu dacă ai la masă... , te întreb, măria-ta,
Ai un loc şi pentru mine, ca să pot şi eu cina?
— Pleacă de aici la stână, nu vezi că miroşi a oi?
Du-te-n grajd şi stai în paie! Du-te cu ai tăi de-un soi!

Trist se-ntoarse Cerşetorul, şi desculţ cum se ducea,
Urma cuielor cu sânge în zăpadă se vedea.
Şi-n ogradă căluşarii începură iar vârtos,
O colindă creştinească, despre steaua lui Hristos.

... Da, povestea mea e veche. Poate însă şi acum
Domnul tot din poartă-n poartă bate obosit de drum.
Trece azi pe-aici Slăvitul, Dumnezeu, Emanuel;
Oare va găsi Betanii, sau doar grajduri pentru El?