De ce purtăm în noi atâtea răni
Nevindecate, grele și deschise?
Zâmbim, vorbim, trăim și trecem vămi
Purtându-le în inimi reci, închise.

Sunt răni ce dor adânc și necurmat,
Ce fumegă mocnit un foc în taină,
Istorii vechi ce nu le-am invitat
Să-și pună peste noi cumplita haină.

Răniți în carne, e mult mai ușor
Decât să porți în suflet o durere,
Ce zi și noapte frânge-n interior
Emoții, visuri... schimbă caractere!

Răniți de oameni, ne-am pierdut încet
Încrederea și empatii normale,
Suntem sedați de ură în secret
Și ne trezim alunecând la vale.

Răniți de noi, trăim sub condamnări, Purtând acuze personale-n minte,
Ne-ascundem chipul din oglinzi, iar stări
Se năpustesc spre noi fără cuvinte.

De ce ne-ascundem rana, puroind
Decizii care duc la renunțare?
De ce tăcem și ducem suferind
O viață care strigă: „Vindecare!"?

De ce umblăm „ne-bandajați" prin ger,
Prin gerul crud și nemilos al lumii?
Suntem răniți, dar nu suntem de fier!
Și cât putem să ținem piept furtunii?

Aleargă omul tot la om, plătind
Un preț prea mare pentru răni uitate,
Începem tratamentul, răscolind
Răspunsuri noi, dar fără rezultate.

Soluții mii prin medici psihologi
Or fi destule, multe, dar incerte,
Iar specialiști în știință, astrologi,
Își dau verdicte, ce rămân inerte.

Când întunericul coboară iar
Să-și lase rece peste noi cortina,
Doar unul îi devine adversar,
Un soare vrednic, răspândind lumina.

Căci peste-al sufletului chin,
Nu-i antidot mai bun decât o rază
Din veșnicia cerului senin,
Din mâna Celui care te veghează.