Binecuvântat în pustiu

Există momente în viață când sufletul trece prin propriul „pustiu” — un loc în care nu vezi direcție, nu simți putere și parcă nici-un pas înainte nu mai are sens. Pustiul nu înseamnă doar necaz, ci absența lucrurilor de care te-ai agățat cândva. Este locul în care te simți gol, încercat, obosit… și totuși exact acolo Dumnezeu lucrează cel mai profund.
Și pot spune asta nu doar ca un adevăr biblic, ci ca unul trăit. Am avut și eu pustia mea. Au fost perioade grele, în care am simțit că mă lupt singură, că nu am resurse, că nu mai înțeleg nimic din ce trăiesc. Momente care m-au zguduit, care m-au făcut să-mi pun întrebări, care m-au trezit în nopți în care doar Dumnezeu știa ce se întâmpla în inima mea.
Dar, deși pustia a fost grea, acolo am descoperit ceva ce nu aș fi găsit nicăieri altundeva: binecuvântările ascunse ale lui Dumnezeu. În pustiu, El m-a învățat să nu trăiesc din propriile mele forțe, ci din harul Lui. În pustiu am simțit că, deși eram slabă, El mă ținea. Când eu vedeam doar uscăciune, Dumnezeu îmi pregătea izvoare. Când totul era tăcut, El îmi șoptea exact ce aveam nevoie să aud. Când mă simțeam la capăt, El mă întărea din nou. Pustiul meu a devenit locul în care m-am întâlnit mai profund cu Dumnezeu decât în orice alt timp al vieții mele.
Această experiență mi-a adus aminte de pilda lui Ilie în pustiu. După înfrângerea cu profeții lui Baal, Ilie s-a ascuns în pustiu, obosit și descurajat. Se simțea singur, neputincios, gata să renunțe. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat acolo. I-a trimis hrană, i-a dat putere și l-a încurajat printr-un vânt lin, un cutremur și un foc, arătându-i că lucrarea Lui nu se termină și că prezența Lui este mai reală decât orice teamă. Ca și Ilie, și eu am învățat că Dumnezeu nu se retrage în pustiu, El Se apropie.
Și știi ce am înțeles? Că binecuvântarea nu înseamnă doar belșug, ușurință sau drumuri line. Binecuvântarea înseamnă să-L ai pe Dumnezeu lângă tine, chiar mai ales în locurile în care credeai că nu poți supraviețui. Acolo, în pustiul acela care m-a încercat de multe ori, Dumnezeu m-a ridicat. Acolo mi-a schimbat inima, mi-a întărit credința și mi-a dat biruință.
Astăzi pot privi înapoi și pot spune că pustiul meu a fost greu, dar n-a fost fără rost. Dumnezeu m-a binecuvântat acolo unde credeam că nu poate răsări nimic. Biruința nu a venit peste noapte, dar a venit. Și nu prin puterea mea, ci prin prezența Lui.
Sfatul meu pentru cei care sunt în pustiu: nu vă grăbiți să fugiți de locul acesta. Nu vă pierdeți credința doar pentru că drumul pare greu. Stați sub umbra Lui, în liniștea Lui, și lăsați-L pe Dumnezeu să lucreze în voi. Fiecare zi de răbdare, fiecare rugăciune, fiecare pas mic făcut cu El aproape, vă aduce mai aproape de biruința pe care o așteptați. Pustiul nu este gol; este locul în care Dumnezeu poate să vă dea cea mai mare binecuvântare: prezența Lui și inima întărită.
Diana. G. U.