Peste munți răsună glasul, ce-i strigat de Dumnezeu,
Cerul plin de slava sfântă, găzduiește glasul Său,
El străbate chiar și ape, nu poate a fi oprit,
Este glasul ce odată, omenirea a-ntocmit.

Peste vremi se-aude tare, jertfa cea de pe calvar,
Între noi și între moarte, este ea azi un hotar,
Vremea nu îl poate stinge, e puternic glasul Său,
Căci Acel ce se aude, nu e om... e Dumnezeu.

Peste un apus de soare, trece el așa ușor,
Glasul care de credință, este un adânc izvor,
Ascultat în ascultare, ne îndeamnă să-l urmăm,
Ne conduce-n veșnicie, unde Lui o să-i cântăm.

Peste zile de-ncercare, trece glasul Celui sfânt,
Căci a Lui este puterea, toată-n cer și pe pământ,
Căci atunci când se aude, timpul poate a-l opri,
Poate soarele răsare, noaptea să devină zi.

Peste teamă se aude, peste valuri și furtuni,
Lasă-n urma lui doar pace, făurăște el minuni,
Este glasul ce deschide, și morminte, viață-i El,
Este glasul Celui care, s-a jertfit precum un miel.

Se aude-atât de tare, moartea El a biruit,
Pe o cruce blestemată, când pământu-a umezit,
Sângele ce-a curs s-aducă, o iertare de păcat,
Să aducă mântuire, darul vieții minunat.

Se aude-atât de tare, El se va mai auzi,
Până când în ziua mare, pe un nor va reveni,
Însă pân-atunci mai strigă, să adune ce-i al Său,
Pentru-a Sa Împărăție, glasul... este Dumnezeu.
Amin