Înapoi la palat

După ani de chin în lume
Prin ispite și păcat,
M-am întors, dar cu rușine,
La al Tatălui palat.

Am uitat cum este drumul
Spre castelul Lui măreț,
Plin de soare și mirosul
Ploilor din dimineți.

Toate florile pe cale
Sunt înflorite acum.
Îmi amintesc că-n ziua-n care
Am plecat, erau doar scrum.

Am văzut și iarbă verde,
Ceea ce atunci era,
Uscătură cât se vede,
Ce trosnea când se călca.

Am uitat cât de îngustă
Este calea spre palat.
Eu mi-o aminteam mai largă,
Ca atunci când am plecat.

Totuși, ea este acum
Un pic cam anevoioasă.
Parcă pe-al plecării drum
Mi se părea mai frumoasă.

Am uitat ce mică-i poarta,
Dar mi-aduc aminte bine
Cum stătea, acolo, Tata
Și primea cu drag pe-oricine.

Nu conta din ce ținuturi
Venea omul obosit.
El avea deja așternuturi
Și locașul pregătit.

Masa imediat întinsă
Pentru cel ce a venit.
Mi-amintesc pe Tata, însă,
Cât era de fericit.

Am uitat, chiar, cum arată
Camera în care eu stăteam.
Nu aveam griji niciodată.
Știa Tata ce-mi doream.

În fiecare dimineață
Mi-amintesc cum Îl rugam,
Să privesc iar a Sa Față;
Ce putere mai primeam!

Am uitat cât de frumoasă
E splendoarea de la geam,
Ce vedeam când, la fereastră,
Stam în ziuă și citeam.

Citeam pagini prin Duh scrise
De apostoli și proroci,
Ce te-ndeamnă, cu iubire,
Totdeauna să te rogi.

Am uitat glasul cu care
Așa de blând îmi răspundea
Tata, la orice-ntrebare,
Oricât ar fi fost de grea.

Am uitat îmbrățișarea
Ce primeam în întristare.
Prin ea, toată supărarea,
Se pierdea într-o clipă-n zare.

După atâția ani de muncă,
Slugă fiind la fiecare,
Am uitat ce frumos sună
O cântare spre-nălțare.

Ce frumos cântau acei
Ce slujeau Tatălui meu.
El mă pusese printre ei,
Dar eram absent mereu.

Am uitat, și azi mă doare
Că în lume am plecat
Din casă Tatălui meu care
M-a iubit neîncetat.

Mă întorc smerit la Tată,
Să mă ierte de-astă dat’,
Să mă facă, fără plată,
Dintr-un fiu, doar un argat.

Însă, mergând pe cărare,
Când cunosc că sunt aproape,
Ridic ochii înspre zare,
Și-L văd pe Tata de departe,

Cum aleargă către mine,
Cu amar plângând se-aude,
Și mă strânge-n brațe bine,
Fruntea întruna să-mi sărute.

Mi-am adus atunci aminte
Cum se simte îmbrățișarea
Când, cu două brațe sfinte,
Tata-mi curmă întristarea.

M-a condus atunci spre poarta
Primitoare de oricine.
Am înțeles de ce Tata
Stă acolo fără oprire.

M-am simțit ca toți acei
Pe care El îi primește
Ca pe niște mielușei,
Și cu drag îi îngrijește.

Nu m-a certat pentru trădarea
Ce voit I-am provocat,
Ci alta I-a fost întrebarea:
„Vrei să rămâi la palat?”

În ochi cu lacrimi arzătoare
Și cu vocea tremurândă,
I-am spus clar, cu voce tare:
„Nu mai plec, nici o secundă.”

Amin!