În umbra iubirii care nu pleacă

Există o tăcere care vorbește mai adânc decât toate cuvintele, o căldură care nu vine din soare, o lumină care nu rănește ochii, ci vindecă inima.
Acolo se află Dumnezeu, în umbra iubirii care nu pleacă, în colțul acela al sufletului unde rușinea și dorul se îmbrățișează.

Am fugit de Dumnezeu, pe drumuri fără nume, prin zile care mi-au devenit pustii, prin nopți în care am uitat să cred în răsărit. Și totuși, când am ajuns la capăt, obosită, umbra Lui era acolo, așteptându-mă, ca o blândețe care nu se ofilește în frigul greșelilor mele.

L-am simțit de multe ori nu în lumină, ci în absență —
în liniștea dintre două rugăciuni, în suspinul care nu mai știa să ceară nimic, în golul care devenea loc de întâlnire. Pentru că iubirea lui Dumnezeu, nu pleacă, ea doar se retrage în tăcere, ca o mamă care lasă copilul să învețe mersul singur, dar nu-l pierde niciodată din ochi.

Când am căzut, nu m-a ridicat cu forța, m-a privit doar, și în acea privire am simțit că sunt din nou vie.
Când mi-am acoperit fața de rușine, mâinile Lui m-au învățat să o descopăr. Nu cu reproș, ci cu milă, nu cu judecată, ci cu o nouă șansă.

În umbra iubirii Sale am învățat că adevărata lumină nu arde, ci se lasă locuită.

E iubirea care rămâne chiar și atunci când o alung, care veghează în marginea zilei mele, în tăcerea dintre două bătăi de inimă.

De câte ori m-am îndepărtat,
mi-a ieșit înainte fără să se miște.
El era deja acolo unde eu credeam că ajung singură.
Și am înțeles că nu există drum care să ducă departe de Dumnezeu, ci doar ocolișurile mele.

Acum, nu-i mai cer semne. Îmi ajunge că este. Că mă învăluie fără să mă lege,
că mă iartă fără să mă rușinez, că mă lasă liberă, dar nu singură.

În umbra iubirii care nu pleacă mă odihnesc.
Nu mai știu dacă îl caut sau mă caută, dacă eu îl țin sau El mă ține. Știu doar că între noi nu mai e distanță, ci doar o lumină care se odihnește în altă lumină.

Și când se va stinge totul —
cuvintele, trupul — știu că va rămâne aceeași umbră blândă, același adăpost nevăzut, aceeași iubire care nu știe să plece.

Acolo vreau să rămân: în tăcuta atingere a prezenței Sale, în umbra iubirii care nu pleacă, unde tot ce sunt se odihnește în tot ce este El.
În lumina care tace,
Mă adăpostesc mereu,
Umbra dragostei divine,
Mă-nsoțește... Dumnezeu,
Nu se stinge focu-i veșnic,
Mă topesc în el de dor,
Nici-un gol nu ne desparte,
Curge-al cerului izvor,
Ce îl umple cu nădejde,
Umbra dragostei nu pleacă,
Sub privirea ei sunt eu,
Nu mă uită, nu mă lasă,
Vrea s-ating un apogeu.
Amin