Ecoul din lumină

Există în lumină un ecou pe care nu-l auzi cu urechile, ci cu sufletul. E șoapta lucrurilor curate, amintirea celor care au iubit, urma pașilor care nu se sting.
Lumina nu se pierde — ea păstrează tot ce a fost frumos, chiar și atunci când lumea uită.

Fiecare zâmbet sincer, fiecare lacrimă care a iertat,
fiecare gest făcut din inimă lasă o vibrație în tăcerea universului. Așa se nasc ecourile din lumină — din bunătatea care nu cere nimic, din credința care rămâne chiar și atunci când nu se mai vede drumul.
Dumnezeu a pus în lumină amintirea binelui. Ea nu vorbește tare, ci blând, ca o adiere care te atinge fără să știi de unde vine.

Când un om face pace, când ridică alt suflet din praf,
lumea nu se schimbă brusc, dar cerul tresare. Pentru că lumina simte tot.

Ecoul din lumină nu e sunet, ci prezență. E felul în care Dumnezeu ne răspunde fără cuvinte. Când ne e dor de cineva drag plecat dincolo, când vedem o rază care ne mângâie obrazul,
acolo e ecoul — dovada că iubirea nu moare, ci se transformă.

Uneori credem că trăim în întuneric, dar e doar o umbră a propriei noastre neliniști.
Lumina nu pleacă niciodată, doar așteaptă să o privim din nou.
Chiar și în cea mai adâncă durere, ea rămâne — tăcută, dar vie, purtând în ea ecoul rugăciunilor noastre, al speranțelor nerostite.
Poate că viața nu e altceva decât o formă prin care lumina învață să iubească prin noi. Și când vom pleca, nu vom fi tăcere, ci ecou — o vibrație blândă în lumina care nu se stinge.
Căci tot ce e făcut din iubire, din iertare, din credință adevărată, nu se pierde în timp, ci se întoarce acolo de unde a venit: în lumină, în Dumnezeu, în veșnicia care păstrează tot ce a avut suflet.
Diana G. U.