Pe genunchii inimii mele

Mă plec, Doamne, nu cu trupul, ci cu inima. Căci genunchii inimii mele au învățat să se aplece mai adânc decât genunchii trupului. Acolo unde nu ajunge cuvântul, se pleacă tăcerea. Acolo unde nu mai știu să cer, începe rugăciunea care nu are sunet, dar poartă numele Tău în fiecare bătaie a inimii.
Mă plec în fața Ta, nu pentru că sunt mic, ci pentru că Tu Te-ai făcut mai mic decât mine, coborând în țărâna ființei mele.
Pe genunchii inimii mele nu există teamă. Există doar recunoaștere. Recunosc că tot ce am e primit, că tot ce doare e chemat spre vindecare, că tot ce se frânge în mine devine loc pentru har.
Mă plec înăuntru, acolo unde dorul și iertarea se ating, unde lacrimile se fac altar, unde ești Tu — liniște fără margini, respirația lumii mele.
Și, în clipa aceea fără sfârșit, nu-Ți mai spun nimic.
Rămân doar așa — pe genunchii inimii mele, și te las să fii Dumnezeu în mine.
* * *

A te afla „pe genunchii inimii” nu înseamnă doar a te ruga — ci a coborî în cel mai smerit și adevărat loc al ființei tale.
Este starea în care inima se recunoaște mică în fața infinitului, dar, tocmai pe acea treaptă, descoperă adevărata măreție a iubirii.
Genunchii inimii sunt locul nevăzut unde sufletul îngenunchează, chiar și atunci când trupul nu mai poate, când buzele nu mai au cuvinte, când credința nu mai are formă, dar încă are dor.
„Pe genunchii inimii mele” — acolo rugăciunea nu se spune, ci se respiră.
În tradiția creștină, genunchii sunt simbolul rugăciunii.
Dar când expresia devine interioară — „pe genunchii inimii” — ea arată rugăciunea fără formă, cea care vine nu din teamă, ci din iubire.
Aceasta este smerenia, nu forțată, omul nu se pleacă pentru că e nevrednic - ci pentru că a înțeles că Dumnezeu s-a plecat primul coborând în lume, în suferință, în om.
A fi pe genunchii inimii mele înseamnă a-L primi pe Dumnezeu în locul unde El S-a plecat deja.
Este momentul în care încetezi să mai lupți cu viața și începi să o îmbrățișezi. Este locul unde plânsul se transformă în rugăciune, unde vinovăția devine dor arzător de iertare, unde suferința se topește.
Acolo, pe genunchii inimii, omul nu mai cere: doar mulțumește.
Nu te pleci în jos, ci te cobori în tine ca să te ridici spre Dumnezeu. Este o întoarcere spre interior, lacrima devine altar, tăcerea devine un psalm, durerea devine formă de iubire.
Este locul unde nu mai există „eu” și „Tu”, ci doar o singură respirație între om și Dumnezeu.
Mă plec, dar nu cu trupul
În ruga mea fierbinte,
Din inimă-nchinarea,
Îți dăruiesc Părinte,
În ceasul rugăciunii,
Tăcerea o rostesc,
În ea mereu pe Tine,
O, Doamne te-ntâlnesc,
În fața Ta în taină,
Eu cer lucrarea Ta,
Să vindece ce viața,
Vre-o dată n-ar putea,
Ascultă rugăciunea,
Din mine ce-am strigat,
A inimii strigare,
În ea m-am aplecat.
Diana G. U.