La cârma vieţii mele, în asprele furtuni,
Eu ştiu că Domnul ţine parâma de minuni;
Când se-nteţeşte vântul, şi totul parcă piere,
Eu ştiu că El Şi-arată măreaţa Lui putere.

Nu-s frunză clătinată, şi nu-s al nimănui!
Eu am un Domn şi-o ţintă; eu sunt al Domnului!
Să năvălească valuri, talazuri, peste mine;
Eu Lui i-am dat viaţa, şi mâna Lui mă ţine.

Îmi tremură adesea un gând: „Iubit Isus,
De ce îmi dai atâtea necazuri greu de dus?”
Şi simt cum îmi răspunde: „Când negura-i mai mare,
Cu-atât va fi şi slava, mai plină de splendoare!”

Iar alteori I-aş cere: „Isuse, 'ce nu spui,
O vorbă doar, să treacă mânia valului?”
Şi parcă-I văd pe faţă atâta sfântă pace,
Că nu mai ştiu, furtuna mugeşte-atunci sau tace?

Iar alteori talazul când spumegă turbat,
Mă uit, şi-mi bate pieptul, şi stau înfricoşat...
Dar văd că El zâmbeşte la cârma vieţii mele,
Şi ştiu că e Stăpânul şi-al valurilor rele.

Nu vreau o altă stare, nici alt loc mai ferit,
Decât, printre necazuri, dar cu Isus iubit.
Şi nu-mi doresc o pace mai blândă şi mai bună,
Decât, chiar printre valuri, cu Domnul prin furtună.