Se aud tropotul ultimelor frunze cărora șuierul le plânge părăsirea …
Ele, bidivii brumați ce scapără scântei pe caldarâmul de vânt …
Cu ele pleacă in galop înșeuată in scărițe, rebelă. . iubirea…
Fără sa privească o clipa înapoi, fără sa poarte pe buze un cuvânt

Noua, muritorilor, ni se tulbură ochii albaștri scăldați in volbura vremi. .
Și doar cei ai credinței ni se deschid din când in când, a mirare. .
In galele toamnei diminețile încep si se gată in murmurate utrenii
Și fiecare zâmbet sec se ține de lacrima ce curge prelinsă in mâncare. .

Florile se strâng pe năsăli in țintirimul verii galbui-ofilie. .
Sa ardă in rugul uitării ceea cea fost cândva poftă de viață …
Sa-ngroape lumea in gerul uitării ca alta cu muguri să scrie …
Ca neisprăvirea istoriei sa reînceapă cu anotimpul ce firea ne învață…

Dormezele citoplasmice sau sifonat in șanț cu răvășiți ciulini. .
Iar talangile turmelor coboară grăbite pe povârnișuri la vale. .
Sufletului nu-i găsești pajiști cosite, sa-l primenești, sa-l alini. .
Iar noroaiele îți opresc căutarile de senin in ogașa din cale. .

In coșarca mâinilor dumnezeiri ne-am deșerta sufletele ciobite …
Acum când toate își găsesc hambarele sau somnul in litiera pădurii. .
inaripatele noastre păreri ne amețesc cu miros oțetiu de ouă clocite …
Că natura a cazut idiopatică in griul cei acoperă, zorzoane și nurii. .

Glosarul prăfuit ni se sărăcește cu încă o silabă pe nume, căința…
Acum când nadejdile umblă cu funia să găsească crăci de copac. .
Sub cupola creștetului se topește încet ca luna in zorii nazuința
Doar mâna Providenței ne smulge degrabă din depresii și mediu opac!

Alduirea pălmilor culegătorului se înălță ca fuiorul din fum de cotrenci. .
In cer Dumnezeu își unge scârțâitul neferecatelor porți de lumină. .
Cu privirea duioasă de cată in neguri și ne plivește de cusururi și clenci…
In toamna rodirii cu har ce Fiul in pereți cu un cui il anină!

Amin!