Aşa se povesteşte,
că undeva departe,
cam pe-acolo pe unde lumea părea că se sfârșește,
cam pe timpul acela ce-abia ni-l amintim
de-atâta greu ce ne-a fost dat să-l întâlnim,
într-un sătuc, parcă de toţi uitat,
o nuntă totuşi s-a-ntâmplat.

Și el şi ea erau săraci
și-n anu-acela, via murise pe araci;
Și clipa bucuriei le-a fost întunecată
când vestea cea mai tristă ce s-a rostit vreodată,
schimbând în negru, albul lor de crin,
se auzi de parcă un destin,
nu mai au vin.

Cătară în neştire prin vechile ulcioare,
dar toate erau goale
și-ncremenite parcă în piatra şi mai rece;
Mesenii stingheriți se ridicau să plece.

Și-a fost atunci cum niciodată,
o rugăciune disperată:
Pentru aceste două inimi bune,
fă Doamne, o minune!

De ce şi cum s-a petrecut, e greu să știm;
Știm doar că Domnul nu era-n Ierusalim
deși se tot nuntea pe la palate
și pe la marii preoţi mereu pe-ndestulate;
Era la marginea spre neamuri a Iudeii,
la cei uitaţi ai Galileii.

Și la porunca Lui împărătească
îngerii-au stors câţiva ciorchini
de prin podgoria cerească.
Mesenii se-ntorceau la locurile lor
și vinul se-aducea ulcior după ulcior.

De-atuncea știm mereu o rugă ce o rostim mereu
când tot așa se-ntâmplă pe drumul vieții greu...
Când ne lipsește apa, când ne lipsește hrana,
ne-ntoarcem la Isus, la nunta cea din Cana.