Sunt pribeag spre-o altă Ţară, mult mai bună, mai frumoasă,
Unde nu mai e durere, unde toţi suntem acasă...
Şi pe drumul vieţii mele, în al luptelor abis,
Am simţit deja un aer proaspăt, nou, din Paradis.

Domnul meu face să iasă crizanteme în pustie,
Și din cremenea uscată un izvor de apă vie;
Da, aici în valea morţii, Domnul ochii mi-a deschis:
Am văzut deja sclipirea străzilor din Paradis.

Pe cărările pustiei, printre lacrimi şi suspine,
Am gustat deja din roada veacului slăvit ce vine,
Căci mereu Mântuitorul împlineşte ce-a promis:
Am simţit deja mirosul pâinii coapte-n Paradis.

Când ispititorul vine să-mi atragă-n jos privirea
Îi arăt nestricăcioasă, neʼntinată, moștenirea;
E păstrată sus în ceruri, în splendorile de vis:
Am simţit deja mireasma florilor din Paradis.

Când dușmanii se-nfierbântă și-mpotrivă-mi se ridică,
Zguduindu-se pământul în cutremur se despică,
Nu mă tem, căci Domnul slavei Cerurile mi-a deschis:
Am văzut deja lumina casei mele-n Paradis.

Slavă Ţie, O Isuse! Mi-ai dat harul de la cruce,
Şi-am simţit ce bucurie mântuirea Ta-mi aduce!
Am zărit prin Tine Raiul, porțile lui de iaspis,
Am băut deja din apa râului din Paradis!