1
A nins în iarna aceea, cu tumult;
În viforul năprasnic, amorțite
Dansează crengile pustii, fără veșmânt
Pe sunetele frigului, cernite.

A viscolit omătul jucăuș
Pe acoperiș, pe garduri și pe stradă
Căci ceasul vremii cel încremenit
S-a odihnit pe prispă, să nu cadă.

A înghețat, de-o palmă, apa-n râu
Și-i o pustietate pământie;
Căci soarele și-a pus din vifor brâu
Și mantie de iarnă, pe vecie.

2

Eu stau pe la ferești, tot ațipind
Privind portretul fad, al neputinței
Atât de dezolant, de neoprit
Precum Ispita-n fața Necredinței!

3
Și scutur capul, ca de-un vis urât
Nu-i iarnă-n viața mea; ci-i numai soare!
În Duh-am pace, Și în suflet timp
De luptă și de vitregă încercare!

Afară-i zloată, vifor, ger cumplit
Da-n inimă, e-o primăvară lină!
Cu pomi aleși și rod curat, sfințit
Cu adieri de Pace și Lumină!



Biruințele lui David