Adie blând iubirea prin sufletele noastre
Și șoapte dulci din ceruri coboară spre pământ...
Și revărsând iubirea ființelor măiastre,
Se înfioară cerul, cuprins de-un cântec sfânt.

La tronul de Lumină se văd sclipiri de raze,
Reflex de diamante ce izvorăsc mereu,
Învăluind în treacăt rubine și topaze,
Se-ntrezăresc pe boltă lumini de curcubeu.

Și crinii albi ca neaua deschid a lor petale,
În zori străluce roua, natura când se-nchină...
Dar noi... noi cine suntem? Doar niște umbre pale,
Ce moștenesc în slavă o Patrie divină!

Purtăm în suflet doruri și ne cântăm iubirea
Ce-n piepturi ne stârnește fiori de frumusețe...
Ne poartă printre stele și ne-ndreaptă privirea
Spre noi comori de haruri prea scumpe și mărețe!

Să ai un suflet candid... a cerului arvună,
Să răspândești oriunde mireasma lui Hristos!
Căci știi că la sfârșit ne-așteaptă o cunună...
În ceasul fericirii din veacul glorios.

Și iar se-aude, parcă, cereasca simfonie,
Iar gândurile mele prin versuri mi le-aștern...
Și îmi doresc de-a pururi sublima armonie
Ce va domni odată în Cerul cel etern!