Îmi dau lăstari pe gând, lăstari de sete,
Când simt cu talpa sufletului jar,
Și văd sub cerul parcă dat cu var
Cum zac bobocii umbrei prin boschete.

Izvoare șerpuind în jur îmbie
Să-nving dogoarea cu răcoarea lor,
Dar ce oferă nu-i de ajutor,
Căci apa-i otrăvită sau sălcie.

În arșița de patimi ce sufocă,
Răcoarea este un deziderat,
Un vis frumos dar... prea îndepărtat
De lumea confuzată, echivocă.

Sub zarea grea ca o chemare-adâncă
Și caldă hohotire de cuptor,
Zăresc un drum ce merge spre Izvor,
Spre Apa viții izvorând din Stâncă.

Revăd cobalt pe cerul de amiază
Și verde crud în arbori mari și mulți,
Iar sufletul se zbenguie desculț,
Sorbind răcoare din această oază.

Și-n clipa vie ca o sărbătoare
Spre Dumnezeu în rugă mă deschid:
Îți mulțumesc profund, și... fă-mă ghid
Spre Tine, spre lumină, spre răcoare.

Siegen, 19 octombrie 2025