De nu știi să vindeci rane,
Cu blândețe și iubire,
Duhul sfânt nu este-n tine,
Pasu-țu este-n rătăcire.

De nu știi să ștergi nici lacrimi,
Mângâiere ca să dai,
Nu-ți stă-n față veșnicia,
Nu te-ndrepți azi către Rai.

De nu ești ca un părinte,
Pentru cel orfan rămas,
În odaia cea de nuntă,
Nu poți deveni un vas.

Ești un ciob spart în pustie,
Ești un praf bătut de vânt,
Dacă văduva de tine,
E uitată pe pământ.

De nu știi s-alini bolnavul,
Nici în ajutor să-i vii,
Nepăsarea te conduce,
Pe cărările pustii.

Tu nu ești spre veșnicia,
Unde soare doar va fi,
Vei ajunge unde chinul,
Și durerea n-or sfârși.

De nu ai o vorbă deasă,
Să ridice ce-i căzut,
Nu poți fi din Duh și apă,
Nici din Dumnezeu născut.

Nu poți fi moștenitorul,
Locurilor ce-s cerești,
Nici un fiu de mare Rege,
Nu poți ca să te numești.

De nu știi să faci dreptate,
Celui ce e asuprit,
Plin ești doar de judecată,
De Isus nu ești iubit.

Gol de dragoste și milă,
Inima o ai mereu,
Dacă faci o nedreptate,
Tată nu ți-e Dumnezeu.

De nu ai asemănarea,
Celui care te-a-ntocmit,
Fără de folos ți-e viața,
Pe un drum ce-i amăgit.

Căci pe urma ce-a lăsat-o,
Este omul bun, milos,
Care este o lumină,
Pentru cel ce-i păcătos.
Amin