Ce ni se pare nouă că vine dinspre maluri,
Mergând pe spuma mării şi călărind pe valuri,
Nu-i umbră şi fantasmă, nălucă sau strigoi...
Ci e chiar Domnul care Se-apropie de noi!

Ce ni se pare nouă că-i un ţepuş ce doare,
Cu plânsul și durerea așa doborâtoare,
Nu-i o năpastă crudă, nici spin nesuferit...
De fapt este toiagul Păstorului iubit!

Ce ni se pare nouă că-i un cuptor- jăratec,
De şapte ori mai tare încins cu foc sălbatec,
Nu-i chinul de văpaie pe care să-l răbdăm...
Ci e grădina unde, cu Domnul să umblăm!

Ce ni se pare nouă că-s piedici mari în faţă:
Iordanul ce se umflă şi Marea cea semeaţă,
Nu-s ape-nvolburate şi zid de netrecut...
Căci e un drum pe-acolo, şi noi nu l-am văzut!

Ce ni se pare nouă că-i moarte şi durere,
Nu-i nicidecum sfârşitul, e-un drum spre înviere!
Ce ni se pare nouă un trist şi-amar apus,
E-un răsărit de soare, dincolo, cu Isus!