Am auzit de-atâtea ori pe unii
Vorbindu-mi despre cine e Hristos
Că l-au văzut și ce le-au spus străbuni
Dar n-au văzut cât au căzut de jos

Mi-au spus că Dumnezeu e ca o hrană
I-am auzit de Dumnezeu zicând
Că a trimis din cer să cadă mană
Dar n-au văzut că trupul mi-e flămând

Mi-au spus că El e râu de apă vie
Că însetații doar în El se-adapă
Și m-au văzut ca pe-o uscată vie
Dar nu mi-au dat niciun pahar cu apă

Mi-au spus că El îmi dă o haină nouă
Să nu mă-ngrijorez de sunt sărac
Au spus „El tot așa ne-a dat și nouă”
Dar nu mi-au dat cu ce să mă îmbrac

Mi-au spus că boala El o nimicește
Că nu-i nimic ce-i poate fi prea grav
Dar să mă vadă, n-au venit, firește
Chiar de au ştiut că sunt așa bolnav

Mi-au spus că Dumnezeu încalță omul
Ce n-are-ncălțăminte de purtat
Au spus „O dac-ai știi ce bun e Domnul”
Dar niciodată nu m-au încălțat

Atât de mulţi mi-au spus de-a Lui iubire
Ce n-are început și nici sfârșit
Că El vrea să-L iubesc cu-a mea trăire
Dar niciodată ei nu m-au iubit

I-am auzit spunând de-a Lui iertare
Ce poate tot păcatul a spăla
Că scumpă-i pentru El a mea purtare
Dar ei pe alţii n-au putut ierta

Mi-au spus de bucuria mântuirii
Pe care-o pune-n inimă Hristos
Că ea zdrobește orice roadă-a firii
Dar n-am văzut prin ei vreun bucuros

E plină lumea asta de creștinii
Ce-au vorba lor așa de-mbelșugată
Dar dragostea ce-o au e ca și spinii
Iar roada lor e atâta de uscată

Nu mai vorbiţi la alții de iubirea
Pe care în Hristos o întâlniți
Dacă prin fapte alta vi-e trăirea
Și-a Lui iubire nu o dăruiți

Nu spuneți altora că El ridică
Dacă la cei din gropi nu vă plecaţi
Și spuneți și la alții să nu zică
Până pe cel căzut nu ridicați

Nu spuneți „El hrănește și adapă”
Dacă la cel flămând și însetat
Voi nu îi dați mâncare și nici apă
Și la nevoia Lui nu v-ați uitat

Nu țineți pentru voi iubirea care
Hristos a pus-o în ai Lui copii
Voi nu sunteți ai Lui dacă prin fapte
Credința nu se poate dovedi

Nu pentru cei salvați e mântuirea
Nu învățați atât pe cei ce știu
De-nvăţători e plină omenirea
Dar de creștini adevărați pământul e tot mai pustiu

Prea mult ne-am obișnuit să stăm de-o parte
Uitam iubirea care ne-a salvat
Uităm că nu-i a noastră, că se-mparte
Și avem din văi de ridicat

Uităm de cei ce n-au gustat iubirea
Și stau pierduți prin văile adânci
Și am uitat c-a noastră e menirea
Să-i ducem pe cele mai înalte stânci

Noi coborâm adesea-n vale jos
Dar nu pentru aceia în nevoi
Noi coborâm din lipsă de Hristos
Că am uitat că-s arme în război

Noi coborâm că suntem slabi în luptă
Că de cuvântul viu ne-am lepădat
Că timpul nostru-i mult prea scurt în rugă
Și nici nu mai cunoaștem ce-i păcat

Dar Duhul Sfânt nu asta ne îndeamnă
Să mergem doar pe calea cea ușoară
Ci să privim în jur la tot ce-i toamnă
Și să schimbăm prin fapte-n primăvară

Azi fi tu omul care dă o pâine
Care se poartă-n lume ca un sfânt
Și chiar de nu se știe, poate mâine
Prin tine cerul fi-va pe pământ

Fi tu azi omul ce întinde mâna
Acelui care nu se poate ridica
Și pentru cel setos fi tu fântână
Din care-ntotdeauna poate bea

Hristos prin tine poate da o speranță
Fi gata-ntotdeauna să spui da
Și-atunci în cerul Său cu siguranță
Și El îți va răspunde tot așa!

Amin