Doamne, dă-mi putere să iert și să iubesc,
să nu mă pierd în vină,
să plec când sufletul e-ndurerat,
dar să rămân în Tine, nu în tină.

Iertarea este poartă larg deschisă,
un drum spre Tine, pașnic și senin;
E pasul blând ce, în taină, învinge
și care Te găsește prin tot ce este bun.

Tu știi, Părinte, ce se ascunde-n mine
și câte doruri nu mai știu să zboare;
dar, în tăcerea mea, găsesc la Tine
odihna sufletului ce nu se stinge.

Și uneori, tăcerea e cântare,
iar lacrima se face rugă ce vorbește.
Tu o asculți și-o schimbi în mângâiere,
în taină, Doamne, dai putere.

Și-atunci învăț: iubirea nu înseamnă
să rabzi la nesfârșit ce te destramă,
ci să alegi lumina cea din taină
și-n locul rănii, pacea Ta să fie.

Chiar și când totul tace-n mine, Tu rămâi același,
și-n liniștea aceea mă aduni.
Din noapte faci un răsărit nou
și lacrima o schimbi în bucurie.

Nu mai cer omului să mă-nțeleagă,
nici să rămână unde nu mai poate.
Ci mie de-ajuns să simt binecuvântarea ce mă poartă către Tine,
ce-mi ușurează sufletul amar și greu.

Că pacea Ta nu-i fugă, ci-ntoarcere,
și-n tăcerea Ta găsesc alin și vindecare.
Tu, Doamne, ești tăcerea ce aduce pace
și vindecă ce omul nu mai are.

Și-atunci învăț: iubirea Ta
face inima să-nvie iar.
Ce pleacă uneori, doar se ajunge
acolo unde cerul nu coboară.

Amin.