Doar ochi şi zâmbet, fetişcana, și părul - cârlionţi zbârliți,
Desculţă, cu-o rochiţă veche, şi cu obrajii rumeniţi...
— Mai ai vreun frate sau vreo soră? Sau eşti pe lume singurică?
M-a măsurat întâi, şi-mi zice, cu vocea ei de turturică:

— Suntem de toţi... Păi, socoteala pe degete o fac uşor:
Doi, şi cu doi, cu doi, cu unu! — îi număra încetișor —
Şi i-a mai numărat odată; iar ochii ei, scântei în noapte,
S-au luminat de bucurie, zicând: „De toţi suntem vreo şapte!”

— Şi unde-s ceilalţi, mititco, eu singură te-am tot văzut?
— Doi sunt la oaste, la-mpăratul, soldaţi cu sabie şi scut;
Doi au plecat să-nveţe carte, peste hotare, peste sate,
Iar doi... în cimitir sub glie, alături, frate lângă frate.

— Stai, nu faci bine socoteala, nu-i număra şi pe cei morţi:
Doi la armată, doi la şcoală, cu tine cinci sunteţi de toţi.
Cine-a murit nu mai contează în socotelile din lume...
Rămâne doar o amintire, rămâne doar prin cărţi un nume.

Avea o luminiţă vie de soare-n ochii ei zglobii:
— Nu, nene, că-s ai mei chiar dacă s-au dus deja în veşnicii;
S-au dus la mama și la tata, — își spunea visurile-n şoapte —
S-au dus 'naintea mea acasă...
Şi-atunci, de toţi suntem vreo șapte...