Un Om de lângă tine …

Un Om de lângă tine, alunecă-n păcate,
Neştiind ce e Iubirea şi nici Credinţa-n Har!
Trăieşte-n bezna Minţii, uitând de Bunătate,
Alături de alţi semeni ce n-au al Vieţii Dar,

Crezând şi ei că Visul adus din Raiuri Sfinte,
E o himeră dată doar “proştilor de rând”!
Ni-e Omul piatră seacă, neştiind cum să Alinte
Necazurile aspre şi pieritorul Gând,

Văzute azi prin Lumea ce merge spre avere,
Și subjugare crudă a celor mai sărmani!
Ne poate face-acesta cumva vreo neplăcere?
Ȋl alungăm cu toţii, urându-l ani şi ani?

Poate că da! Ori, poate că noi greşim oleacă,
Neştiind ce mediu groaznic l-a însoţit, nebun,
Ce răi părinţi avut-a, ce rânduire seacă
Iscatu-s-a prin preajmă, de veacuri, presupun,

Iar noi, la fel ca dânsul, ne izolăm în “Țarcul”
Ce-nchide Oaia Blândă, păzind-o de vreun lup!
E de ajuns să tragem în el, noi toţi, cu arcul,
Fără să ştim motive ce Minţile-i corup?

Ce-ar fi să-i dăm Speranţe să simtă că Iubirea
Se lasă împărţită, vizându-l şi pe el?
L-a ajutat vreodată, pe dânsul, Omenirea
Să vadă-o mână-ntinsă spre-a-l mângâia niţel?

Ce-ar fi ca astă Fiinţă să simtă ce-i Căldura
Pe care noi i-o tragem vârtos din Calea Lui?
Uita-va-n Veci acesta ce-nseamnă răul, ura,
Și va întinde singur, o mână orişicui?

Poate că Viaţa noastră o îndreptăm spre Bine!
Poate că-n noi, Morala ne duce înspre Rai!
Dacă l-am lua în Braţe, salvându-l de “jivine”,
Nu s-ar căi oleacă? N-ar spune Vieţii, “vai”?

Nu l-am salva din chinuri şi din singurătate,
Trăgându-l şi pe dânsul spre-un Loc de Mântuiri?
Ar fi un gest amabil, salvându-l de păcate,
Iar Domnul ne va duce pe toţi spre Fericiri!