Îmi cocoloșesc sufletul lângă pieptul Tău moale, bunuțule Stăpân…
Ca pe un puiuț de pasăre pe care îl ții strâns la căldura de sân.
Îl culc în miresme de cer printre bătăile line ale inimi Tale.
Ca bobul de rouă ce se trezește în zori pe finul de calde petale.

Îl îmbăt de dragostea Ta, ca de cel mai de soi dintre vinuri
Și îl umplu de prosperitatea din Tine ca pe cel mai plin dintre plinuri.
Să nu ducă lipsa sevei de viață în pustiul pustiu…
Izvor de lumină să poată țâșni clar din cei vechi, pământiu

Îl presar peste urma pașilor Tăi din grădini cu măslini…
Ca pulberea polenului aruncată peste câmpie din firul de crini.
Îl risipesc din pumnii mei nevolnici în rănile Tale ce in sângerare adună.
Precum aplauzele vin și-ntâmpină notele din arcuș și din strună.

Îl lipesc pe frontispiciul crucii acolo în cuvintele Tale muribunde.
Unde orice vină cu căință pot întotdeauna ascunde.
Cu saliva care a frământat coca din care ne-ai copt în ființă…
Îmi lutuiesc duhul în dumnezeiască și misterioasă credință.

Îl trezesc în geana ochilor Tăi ce nu au cunoscut adormirea.
Când noaptea prelungă îi închide sub mantia uitării a „ce e iubirea”
Străjuit de chipul Tău îi spăl pleoapa în a credințelor raze.
Ca să trec dincolo de miopia ce îmi dă tenebroase emfaze.

Da! Credeam că fac acestea cu mâinile mele ce lucră țărâna…
Nu observam cum mâna Ta îmi săpa cu migală în străfunduri fântâna.
Adăpându-mi neputințele în harul Tău năvalnic ca ploaia turnată.
Să pot să îl apropii de Tine Isuse - iubire cu învieri pasionată!

Acum înțeleg că strădaniile mele ar fi în zadar concentrate…
Fără harul Tău, Doamne, aș rămâne permanent lângă ușii ferecate…
Aș plânge că sunt puiul cu aripa frântă ce nu poate să zboare.
Aș dispera acru și insipid că nu știu ce-i mirosul de floare.

Aș urla încontinuu în van către furtuni ce îmi acoperă glasul…
Aș cădea în gropi ce îmi pândește fiece clipă, avântul și pasul…
Dar ai mântuit și mântuiești zi de zi acest pui ce-i sufletul meu…
Fiindcă ești și rămâi… cuib minunat și suveran Dumnezeu!