N-am văzut umbletul cucernic
Învăluit în patrafire,
Al sfinţilor pictaţi măiestru,
Pe câte-un zid de mănăstire...

Dar mi-a dat Dumnezeu odată
Un har din cele mai de seamă,
Să văd cum umblă în lumină
O dulce şi-nţeleaptă mamă!

N-am auzit ce glas avut-au
Preasfinţii din iconostase,
Ce elocvenţe, ce mătănii,
În vocile lor cuvioase...

Dar mi-a dat Dumnezeu odată,
Să-aud în limba românească,
O mamă ce ştia să cânte,
Să mângăie, să mă iubească.

N-am cunoscut pe sfinţii-aceia
Cu feţe lungi, zâmbind amarnic,
Înghesuiţi într-o icoană,
Suflaţi de praf la câte-un praznic...

Dar mi-a dat Dumnezeu odată
Icoană vie, nu din ramă:
O sfântă... veselă, senină,
Și căreia-i ziceam eu „mamă”.