Ce n-ai voit să-nveți smerit, când Domnul te chema cu pace, vei învăța, dar obosit, prin vânt și lacrimi ce nu tac, ci curg în rugăciune.

Ce n-ai căutat pe calea dreaptă, când ziua-ți era senină, vei rătăci prin noaptea neagră, cu pas pierdut și fruntea grea.

Ce n-ai primit din harul blând, când cerul ți-a deschis fereastra, vei vrea să strângi, dar tot ce era, vei plânge că s-a-nchis calea.

Ce n-ai dorit să-asculți curat, când ți se spunea cu bunătate, vei plânge apoi cu amar, c-ai lepădat o veste sfântă.

Ce n-ai ales cu inimă bună, când totul ți-era dar și viață, vei strânge spini în ceas de lună și vei rămâne fără față.

Ce n-ai rostit la vremea ta, cuvânt de drag și de-ndreptare, vei vrea să spui, dar vocea ta va fi doar gol și tăcere.

Ce n-ai iubit când ți s-a dat un suflet cald, o inimă vie, vei plânge-n noaptea de păcat, când dragostea nu mai revine.

Ce n-ai urmat pe Domnul sfânt, când mâna Lui ți-a fost aproape, vei rătăci în vânt și vânt, fără odihnă, fără ape.

Așa că azi, cât e lumină, și mila Lui te însoțește, primește dragostea deplină, cât harul sfânt te mai iubește.

Căci vine ziua fără zori, și clipa fără de-ntoarcere, iar ce n-ai strâns cu pași ușori, vei plânge-n taină, fără vreme.

De-aceea azi, cât harul ține, și cerul încă nu se-nchide, învață blând, din rugăciune că-n plâns târziu, nu-i mântuire.

Amin