Din pulbere, sub cerul de tăcere,
Ai pus în piept un mugur tremurând;
Crescut din rugă, plâns și înviere,
Spre zări eterne se ridică blând.

Adânc în duh, sămânța se coboară,
În apa vieții, tainic hrănitor;
Și noaptea grea devine primăvară
Când Duhul suflă pace în ogor.

Lăstarul meu se-ntinde spre lumină,
Din rana Ta sorbind puteri de jar;
Chiar spinii morții nu-l pot stinge-n tină
Se-nalță drept, cu roade pe altar.

Și vine vântul, zguduind cărarea,
Și norii negri bat mereu la geam;
Din glasul Tău adie îndurarea,
De-a mă îngădui încă un an.

Din lacrimi naște floare de iertare,
Din focul încercării – aur greu;
Din rănile căderii – vindecare,
Din moarte, viață chiar din Dumnezeu.

Și crește pomul, tainic, către slavă,
Purtând pe ramuri roadele în pârg;
Spre chipul Tău, din slavă către slavă,
Căci harul se revarsă cu belșug.

Când zorii veșnici vor rupe tăcerea,
Și cerul va striga biruitor,
Voi sta ca pomul ce și-a strâns puterea
În Țara unde nu mai este dor.

Dany Căpătan