Mi-am păstrat (spunea pe munte Dumnezeu în glas şoptit) —
Mi-am păstrat o rămăşiţă, din poporul Meu iubit.

Mi-am păstrat pe sfinţii care stau în orele târzii,
În vegheri la rugăciune! ... Şi de toţi sunt şapte mii.

Am umblat în toată ţara, din palat pân' la bordei;
I-am ales, i-am pus deoparte, i-am păstrat, şi sunt ai Mei.

Nu şi-au îndoit genunchii înaintea lui Baal,
Nici în târgul spurcăciunii nu s-au prins de Belial.

N-au dansat în hora lumii, n-au privit la Astartei;
Iată oastea Mea de luptă, şapte mii, — ca nişte lei!

... Tot aşa în vremea scurtă ce-a rămas pân' la sfârşit,
Mi-am păstrat o rămăşiţă, un popor nebiruit.

— Doamne, spune-ne şi nouă, într-o vreme-aşa de rea,
Oare chiar puţini sunt astăzi, cei ce merg pe Calea Ta?

— Ce folos, dacă v-aş spune? Ce folos, dacă aţi şti?
Voi, urmaţi-Mă pe Mine! Să fiţi ca cei şapte mii...

Bucuria cea mai mare e 'nainte, nu 'napoi;
Mi-am păstrat o rămăşiţă, şi în ea sunteţi... şi voi!