(Romani 7:24-25)

O, cine smulge lanțul ce mă strânge,
Când inima se zbate în păcat?
Pe câmpul vieții sufletul se frânge,
Căci legea strigă: „Tu ești vinovat!”

Un foc lăuntric arde și mă frige,
Iar carnea-mi cere vechi nelegiuiri.
În mine două glasuri stau să strige,
Unul spre moarte, altul spre iubiri.

Sunt rob sub asprul jug al neputinței,
În mine plânge dorul de iertat.
Păcatul crește-n umbra biruinței,
Și trupul geme, greu împovărat.

Ca vasul spart sub ploaia de furtună,
Mă simt zdrobit în asprul legământ.
Dar strig spre cer, să vină clipa bună,
Să mă ridice glasul Celui Sfânt.

O, cine poate stinge-a nopții moarte,
Când răsuflarea trage spre pământ?
Izbăvitorul vine de departe,
Să facă din țărână templu sfânt.

Și iată, crucea Lui străpunge zarea,
Se rupe vălul, lanțu-i sfărâmat!
Prin El am pentru veci eliberarea,
Și strig: „Isuse, Tu m-ai vindecat!”

Cu glas înalt Îți cânt azi mulțumirea,
O, Tată Sfânt, prin Fiul răstignit!
În El găsesc iertarea, mântuirea,
Și sufletul prin har tămăduit.

Dany Căpătan