— Spuneți-mi voi, ce-aveți înțelepciune,
De ce atâta jale pe pământ?
Atâtea lacrimi și amărăciune
În ochiul cel mai luminos și sfânt?

Sau poate să vă-ntreb o taină
Mai mare chiar, mai plină de extaz:
Cum țese Dumnezeu a slavei haină
Din petecele noastre de necaz?

— Spuneți-mi, de ce taie sfâșierea
Adânc în noi oftatul nemilos?
Din ce tenebre își cheamă durerea
Ecoul surd al plânsului duios?

Sau poate să vă-ntreb, de unde
E-atâta gingășie și sublim
În lacrima curată care-ascunde
Toată iubirea-n care ne topim?

— Spuneți-mi, de unde găsește dorul
Atâtea șiruri vechi de amintiri,
Ca să ne mistuie mereu fiorul,
Albumul vechi al stinselor iubiri?

Sau poate să vă-ntreb, din care
Nemuritoare candele de vis,
Ne vin luminile strălucitoare
Ale splendorilor din Paradis?

Slăvit să fii, Isuse, că în toate
Ne-arăți ce mult într-una ne-ai iubit...
Ce glorii, ce cununi de nestemate,
În Țara de lumini ne-ai pregătit.