Din neam în neam purtăm un vis,
un dor spre necuprinsuri,
s-ajungem dincolo de-abis,
pe neumblate-ntinsuri.

Muncim din greu și cheltuim,
zdrobim orice în cale,
s-ajungem să ne făurim
cărarea către soare.

Ce amăgiri ne-au fermecat
din raza aurie,
că vrem să fim desprinși mereu
de neagra noastră glie?

Și oare... ce splendori visăm
că vom găsi în zare
când ne-a rămas noroiul greu
neșters de pe picioare?

Căci de-ncercăm să-năbuşim
gunoiul de păcate,
atunci blestemul ni-l sorbim
cu ceruri spulberate!

Dar... oare dorul după cer,
și dorul după viață,
nimic nu-mi poate arăta?
Nimic nu mă învaţă?

Dacă mai sus, mai sus, spre cer
mă îmboldește dorul,
nu e acesta visul meu
să fiu cu Creatorul?

Și-n visu-acesta milenar
înscris adânc în fire...
Nu e ascuns un felinar?
O mică licărire?

Ba da! Avem un dor aprins,
un dor ce ne robește,
și nu pământul ne-a împins,
ci Cerul ne doreşte!

Când nu pricep și nu-nţeleg,
când mintea-mi spune: “Nu e!”
Atunci simt dorul mai aprins,
cum înspre Ceruri suie.

Si chiar când vreau să nu mai știu
de Dumnezeu și viaţă,
aud chemarea, fără grai,
ca șoaptele prin ceaţă.

Și nu sunt singur, mii și mii,
toţi oamenii ca mine,
trăiesc același dor pribeag
spre ţărmuri mai senine.

Ce poate fi? E doar aşa,
un gând ușor ce trece?
Un vers pierdut dintr-un poem?
Un val străin și rece?

Dar valul... oare poate fi,
de n-ar fi apa-n val?
Și spuma lui ar mai lovi
de n-ar căuta un mal?

Și nu degeaba am tot vrea
să știm ce e puterea,
când porţile deschid un drum
ce duce nicăierea?

Mi-e sete, și eu bine știu
să beau - căci apă este!
Cum am eu dor de Paradis,
dacă-i doar o poveste?

Dar visu-acesta-mi spune clar
și zilnic mă învaţă
că viaţa mea de pe pămânnt
e-un drum spre altă Viaţă,

Căci lumea, universul tot,
e vatra minunată
în care Domnul Savaot,
e Dumnezeu și Tată!

El stelelor le-a dat veșmânt
stropindu-le-n lumină,
și toate la al Său Cuvânt
smerite I se-nchină.

Din neumblate căi pe cer
făcutu-le-a cărare,
să poata lumina spre noi
duioasă tremurare.

Și El, Cel necuprins de cer,
cu mâna Lui cea bună,
și-a oglindit slăvitu-I chip
în chipul de ţărână.

Și-n praful care astăzi sunt,
în glia cea cleioasă,
a pus un dor înalt şi sfânt
de-a sta cu El la masă!

E dorul cel mai arzător
din dorurile mele,
să-L văd pe El, strălucitor,
ca mii și mii de stele.

Și dacă multe doruri văd
ca scumpe vase sparte,
o, Doamne, lasă-mă să am
de visu-acesta parte!

În zorii sfintei dimineți,
când plin de strălucire,
cu slavă mare vei veni,
în marea Ta Oștire,

Și eu să fiu, să pot cânta
Salvarea Ta măreaţă...
Să Te slujese cu sfinţiil Tăi,
să Te privesc în faţă!