Nu-i Golgota doar lemnul și așchiile rupte,
Pătrunse-n carnea vie a Mielului zdrobit.
Nu-i numai flagelarea la stâlpul infamiei,
Scrâșnind zdrențoase brazde în Trupul biciuit...

Și nu-s numai arginții în mâinile lui Iuda,
Și-n curtea lui Caiafa, nu-i numai ce vedem;
Nu-s numai mărăcinii, înfipți în fruntea sfântă,
Să-i fie de coroană, ocară și blestem,

Acestea-s doar o coajă, dar miezul e un clocot,
O zvârcolire-n Tatăl și-n inima de Fiu;
Tot ce se vede-i haina, dar undeva în umbră,
E Dumnezeu ce țese cu firul stacojiu.

Ce-i Golgota, ce-i crucea, și cuiele, și spinii,
Când scrise-au fost cu slove de fulger nemilos?
Ce-i biciul care rupe din carnea de țărână,
Când mâna care-l ține e chiar a lui Hristos?

A fost o jertfă sfântă, un holocost, o luptă...
A fost un Trup pe-o cruce în chinul cel mai greu,
Au fost nişte piroane, bătute-n carnea ruptă...
Şi-n umbră cu ciocanul e Însuși Dumnezeu...