Am moștenit un dor de Tine, Doamne,
Ni l-au lăsat părinții din părinţi,
Sub coperiş, prin umedele toamne
Și sub umbrar prin verile fierbinți.

L-am dus cu noi prin iernile-n cojoace,
L-am depănat pe împrejur de sobe,
În primăveri, copiii să îl joace
Ca pe un psalm în țitere și tobe.

Când foametea ne-a rupt de la răzoare
L-am luat cu noi prin marile cetăți
Și nu e în a noastră preumblare
Decât un semn că Tu o să Te-arăți.

Deșertăciunea umblă pe ecrane,
Parada lumii este în tumult...
Dar dorul nostru, dor de Tine, Doamne,
Ne arde-adânc în suflet, tot mai mult...

Academia noastră e pe Cruce
Semnată cu batjocuri și ruşine,
Venirea Ta ce pacea ne aduce,
O aşteptăm aşa cum se cuvine.

Din toate pământeşti și chiar cereşti,
Știm cel mai vrednic lucru de a-l ști:
Că TU EȘTI CEL CE-AI FOST și CEL CE EȘTI
Și mai ales că TU EȘTI CEL CE VII...