Raportarea omului la Divinitate se așează pe două paliere: căutările personale și/sau obiceiurile comunității în care te-ai născut. Cred că mai corect era să pun ordinea inversă, prima dată obiceiurile familiei și a comunității ne influențează raportarea la Dumnezeu, iar abia apoi apar căutările personale.

Dictonul crede și nu cerceta este atribuit ca îndemn al uneia din bisericile creștine majoritare, dar el nu are fundament biblic, ci a fost exprimat de un filozof grec în secolul al II-lea pe baza înțelegerii greșite a textului din Ioan (20:29), unde Isus îi spune lui Toma: “Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut“.   Dimpotrivă textul scriptural ne îndeamnă la cercetare, la a crede în urma cercetării personale și individuale a fiecăruia din noi. De aceea și Eu vă spun: cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. (Luca 11:9) Fiecare din noi trebuie să ceară să înțeleagă (Doamne vreau să înțeleg care e scopul omului pe acest pământ, vreau să înțeleg ce se întâmplă după moarte), trebuie să caute să înțeleagă și să bată la poarta lui Dumnezeu ca să înțeleagă, iar El ne promite că cele trei deziderate se vor împlini pentru că mergând în continuare pe textul din Luca aflăm că Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer! iar Duhul Sfânt este cel care ne asistă în găsirea răspunsurilor adevărate la întrebările care ni le punem; fără El vom găsi răspunsuri dar nu vor fi adevărate, vor fi doar minciuni deșarte.

Dar întrebările oamenilor cu privire la divinitate au nevoie de răspunsuri argumentate: de ce să cred în Dumnezeu? De ce să cred că Isus este Dumnezeu întrupat? Mie îmi este bine și așa, treaba asta cu credința și religia e demodată, este pentru cei care nu știau carte, pentru cei care nu erau învățați. Interesant este că de-a lungul istoriei, știința a început să se dezvolte în cadrul scolilor deschise pe lângă biserici sau mănăstiri, credința creștină fiind dimpotrivă cea care a contribuit activ la dezvoltarea științei. În perioada Evului Mediu, biserica a inițiat alfabetizarea populației, iar apoi au început să apară oamenii care au dezvoltat diferite științe: Francis Bacon, Robert Boyle, Isaac Newton, Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Michael Faraday, Louis Pasteur. Toate acestea pentru că Dumnezeul creației îl invită pe om să îl descopere prin înțelegerea lucrurilor pe care El le-a creat, începând de la trupul uman și mergând până la univers. Un reputat profesor de matematică de la Oxford, John Lennox spune că el este un om de știintă tocmai pentru că a ajuns să creadă într-un Dumnezeu al creației, un Dumnezeu al ordinii care îl invită să descopere tot mai multe lucruri despre El prin știință.

Revenind la modul în care se raportează Dumnezeu la oameni, descoperim că nu este un Dumnezeu absurd care vine și cere omului doar să creadă în El, ci îi ofere o multitudine de motive ca să creadă. La ce ma refer... Putea Isus doar să ofere învățături fără să facă minuni, fără să își demonstreze puterea de Dumnezeu? Sigur că putea, alți întemeietori de religii doar asta au făcut, au oferit învățături iar oamenii analizând ce oferă i-au urmat sau nu. Diferența între ei și Isus este dată de faptul că El dovedește ceea ce afirmă. Isus își declară divinitatea în mod direct afirmând: Eu sunt calea, adevărul și viața, Eu sunt pâinea vieții, Eu sunt lumina lumii, Eu sunt ușa, Eu sunt păstorul cel bun. Iar ceea ce afirma El era o trimitere directă la modul în care s-a prezentat Dumnezeu lui Moise când Dumnezeu i s-a revelat: Eu sunt Cel ce sunt (Exod 3:14) nimeni nu a îndrăznit până la Isus să se prezinte pe sine însuși folosind apelativele lui Dumnezeu. Isus este Dumnezeul creației pentru că se folosește de materia creată și o schimbă după voia Sa: transformă apa în vin, înmulțește peștii și pâinile, se atinge de trupul uman și îl transformă din bolnav în sănătos. Isus a afirmat: toată puterea mi-a fost dată în cer și pe pământ (Matei 28:18) iar apoi demonstrează ceea ce a afirmat: scoate dracii afară demonstrând că are putere asupra ființelor cerești, înviază morții demonstrând că are putere asupra celei care stăpănește fiecare ființă de pe pământ- moartea. Acțiunile Sale arată înspre divinitatea Sa, astfel încât omul în sinceritatea sa, ajunge să își pună întrebări: Cine este Acesta de Îl ascultă chiar și vântul și marea?" (Marcu 4:41)

Dar toate lucrurile relatate în evanghelii s-au întâmplat o dată de mult. Cum să mai cred eu în ele? Din același raționament pentru care credem majoritatea lucrurilor din jurul nostru. Credeți că Mihai Viteazul a existat și s-a luptat cu turcii? De ce credeți asta? Ați fost cu el pe câmpul de luptă ca să vedeți cu ochii vostri? Credem pentru că niște cărturari ce au trăit în timpul vieții lui au relatat faptele sale de vitejie. Credeți că Himalaya este cel mai înalt munte de pe pământ? De ce credeți? Ați fost până acolo să îl măsurați? Unele din credințele noastre sunt credințe oarbe- credem pentru că așa ni s-a spus de către altcineva. Dar cand vine vorba de credința în Dumnezeu nu mai aplicăm același rationament, și îl luam pe Nu în brate, la fel ca Toma - Nu cred până nu văd! Ar trebui Hristos să vină, să se întrupeze pentru fiecare generație de oameni ca noi să credem? Gândiți-vă doar cât de absurd este raționamentul lui nu cred până nu văd. Care este scopul evangheliei lui Ion? ca voi să credeți și crezând să aveți viață veșnică, iar evanghelistul oferă suficiente dovezi ca un om să creadă.

Mai schimbă azi Isus apa în vin? Mai înmulțește El peștii? Mai vindecă bolnavii? Care era scopul înmulțirii pâinilor? Ca să-i sature sau ca să înțeleagă că El era pâinea vieții? Că dincolo de foamea fizică este nevoie de astâmpărarea foamei duhului nostru, care fiind duh asemenea lui Dumnezeu nu poate fi astâmpărat decât prin reconectare la sursa, la Dumnezeu. Care era rolul vindecărilor? Să se însănătoșească trupul sau duhul? Du-te și nu mai păcătui (cu alte cuvinte du-te de îți vindecă sufletul).

Și azi înmulțește pâini dar în altă formă (avem în fiecare zi ce să punem pe mese) și azi vindecă în unele cazuri bolnavi. Dar la fel ca pe vremea lui unii au crezut alții nu. Sutașul roman nu ni se spune dacă l-a văzut el pe Isus făcând minuni sau nu, dar stim că a crezut și atunci robul lui a fost vindecat: Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea: "Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit."  Isus i-a zis: "Am să vin şi să-l tămăduiesc."  "Doamne", a răspuns sutaşul,"nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: "Du-te!", şi se duce; altuia: "Vino!", şi vine; şi robului meu: "Fă cutare lucru!", şi-l face." Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: "Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. (Matei 8:5-11)

Suntem uneori preocupați să ne justificăm necredința: mâncarea o am datorită capacității mele de a muncii, vindecarea o am datorită capacității doctorilor de a mă vindeca, Dumnezeu nu are nici o contribuție.

Credința vine în urma auzirii și în unele cazuri credința poate începe de la ce îți spun alții. Naaman, un om care nu avea nimic a face cu Dumnezeul cel adevărat, cu Dumnezeul lui Israel, s-a lăsat purtat de ceea ce i-a spus o fetiță slujnică în casa lui, iar când a ascultat Dumnezeu a fost gata să lucreze.

Ne oferă Dumnezeu ceva palpabil pe care să se bazeze credința noastră? Pentru că este Dumnezeul creației, El este gata să ne dea o viață nouă, începând de aici de pe pământ, nu trebuie să așteptăm să murim ca să vedem dacă vom primi ceva nou, avem parte de viața nouă în urma nașterii din nou, iar ceea ce va urma în raiul lui Dumnezeu este o continuare logică a ceea ce am început de aici de pe pământ prin jertfa lui Hristos dătătoare de viață. Iar în urma vieții noi mai primim ceva: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea (Ioan 14/27).

Credința noastră așadar nu este o credință oarbă, Hristos nu ne cere doar pur și simplu să credem, ci El ne cheamă la ceva palpabil, la o relație cu Dumnezeul creației.