Lasă, Doamne, să-mi plec fruntea obosită, frământată,
lângă pieptul Tău de pace, ca Ioan de altădată,
ca să simt duios cum bate, bate inima iubirii
pentru lumea în păcate, pentru ceasul înfrăţirii.

Lasă, Doamne, să se nască dorul sfânt ce arde-n Tine
și în pieptul meu de iască, pentru lumea de suspine.
Și trezeşte-n noi visarea, de iubire şi lumină,
Sfânta Ta Împărăție și la noi, Doamne, să vină!

Lasă, Doamne, lasă crucea cât de grea ca să ne-apese,
dar să știm că din durere haina gloriei se țese...
Dacă zvâcnetul din rană în mireasmă se întoarce,
lasă-ne durerea toată, firul slavei să și-l toarce.

Lasă, Doamne, tot uleiul bucurilor deodată
să alunece pe faţa care-a fost mereu scuipată,
și pe umerii ce-s rană din purtarea crucii grele,
pe spinarea ce zvâcnește din bătaia cu nuiele.

Lasă, Doamne, lasă harul cu prisos ca să ne-ajungă
pentru ceasul încercării și-a durerii noapte lungă,
pentru clipa de tăcere când speranţa-ncet se stinge,
pentru lacrima sfioasă pe obraz, când se prelinge...

Lasă, Doamne, peste rană, din balsam o picătură,
când vrem să-Ţi atingem poala hainei dintr-o cusătură...
Și din praful de pe drumuri, din nevoi și sărăcie,
ne ridică Tu la viaţă, la cântări și veselie.