O femeie se ruga înaintea Domnului,
În fața Templului plângând,
S-a rugat până n-a mai avut glas,
Doar buzele-i mișcau, tremurând.

Cu fața plânsă și amărâtă,
Un singur lucru Ana cerea:
Să-i fie luată ocara și rușinea,
Un copil — atât își dorea.

"O, de-mi vei da, Doamne, un băiat,
Ți-l închin, să fie consacrat.
Toată viața lui, cu credință,
Să-Ți slujească în sfințenie și ființă."

Eli, preotul, o privea
Și, biată, pe loc o credea.
Dar Ana, cu sufletul curat,
I-a povestit durerea ce a purtat.

"Nu-s beată, stăpâne, nu,
Ci doar sufletul mi-e foarte greu,
Mă rog încet, doar așa pot eu,
Să înving durerea ce-o port mereu."

"Mergi în pace, femeie smerită,
Căci rugăciunea rostită
Dintr-o inimă zdrobită
De Domnul oștirilor a fost primită."

Ana, cu multă fericire,
Fiindcă a găsit mângâiere,
Pleacă acasă cu inima voioasă,
Plină de credință și cu fața luminoasă.

Ea a primit fiul mult dorit,
La Templu l-a adus, cum a făgăduit.
După ce a fost binecuvântat,
În slujba Domnului l-a lăsat.

***

Acum și noi aducem pe (Nume Copil),
Pe care l-ai făgăduit că ni-l dai.
Te rugăm să-l binecuvintezi pe vecie,
Să-Ți slujească cu bucurie și credincioșie.

Și dorim să-Ți mai mulțumim, Doamne Sfânt,
Că rugăciunea sufletului amărât
O asculți cu dragoste și iubire
Și lași mereu speranță și mângâiere.

Amin!