Și-acum, când simți în piept fiori
sub vălul de mireasă,
primește-n dar cu dulci fiori,
acest buchet cules în zori,
să fie floare între flori,
frumoasă.

Bogat să fie cuibul tău
de crini și viorele.
Cu flori în gând să fii mereu!
Să-nveți ce-i bun, să rabzi ce-i greu...
Și să te-ncrezi în Dumnezeu
ca ele.

Să fii o harnică zorea
ce-n zori nu se dezminte.
Un nufăr alb, cu strai de nea.
O veselă magnolie.
Un ghiocel zâmbind abia,
cuminte...

Să fii cu cel legat prin dor,
crin alb, păstrând credința.
Dar de-l mâhneşti cu-o vorbă-n zbor,
să simţi arzând în obrăjor
doi maci purtând în cupa lor
căinţa...

Şi-oriunde-n lume vei umbla
să-auzi un glas de-acasă:
“Te rog din zări, fetiţa mea,
să fii, pentru măicuţa ta,
o floare de nu-mă-uita
duioasă”.

Şi-apoi când veţi străbate-n lunci
vânt greu ce-n drum se-aşterne,
cu Dumnezeu să fiţi şi-atunci,
deasupra văilor adânci,
voioşi ca două flori de stânci,
eterne!