Copilul meu drag, când vei ști cum să numeri,
simţi-vei povara pe slabii tăi umeri.
Povara ce vremea o pune pe noi
în timpul acela când spui: “unu, doi!”

Cu timpul ce pleacă, în timpul ce vine,
se duce o clipă din viață, din tine...
Și nici universul de vreme umplut
nu-ți dă înapoi un singur minut.

Ne credem puternici, uriași pe pământ,
și totuși, o clipă ce zboară în vânt
e-aici, ne zâmbește, se duce, dispare,
ca fulgul de nea într-o rază de soare.

Întreabă un om: “Prietene, spune,
când numai o clipă mai știi că-ţi rămâne,
n-ai da toată lumea - de-ar fi s-o poţi da,
o clipă din viaţă să poţi câștiga?”

Dar clipa e norul ce zboară în zare,
un abur ușor, un vis ce dipare...
Stăpânul acestui pământ poți să fii
dar clipa cea mică tu n-o poți opri!

Tic-tac-ul de ceas și-a deschis evantaiul
și nu-l mai oprește nici râsul, nici vaiul.
Aceeași cadenţă ne naște plângând,
și-n urmă, tot ea ne coboară-n mormânt.

Nisipul clepsidrei tăcut când se cerne,
sau clopotul tainic când bate alene,
sau râsul ironic din ceasul cu cuc,
ne-arată cum clipele-n viaţă se duc.

Iar noi, pământenii, ca peştii în plasă,
ce-ncearcă prin ochiuri zadanic să iasă,
bătrân și copil, împărat sau fierar,
ne zbatem în plasa din calendar.

Ne stingem încet, în cadenţe forțate,
pe drumul tăcut, pe cărări neumblate...
Și-nscriem pe sulul ascuns și neșters
istoria-ntregului nostʼ univers.

Ascultă cum bate un ritmic ciocan,
măsoară secundele an după an,
și stoarce din noi cu suspine fierbinţi
o doină ce trece-n copii, din părinţi!

Dar totuși, bătaia mai slabă se face,
mai frânt clopotarul de funie trage...
Vecernia vremii, încet, de demult,
o simt cum se-apropie... parc-o ascult!

Da, timpul acesta, ce frâu parcă n-are,
se-apropie-n goană de clipa cea mare
vestită ca focul din fulger aprins
de trâmbiţa sfântă pe-ntregul cuprins.

O clipă înaltă, o clipă măreaţă,
când zorii vesti-vor acea dimineaţă
ce va însemna pentru vremi un hotar,
când clopotul mare cu dăngătul rar...

Sclipindu-și arama în raza senină
se va opri, copleșit de lumină...
Și timpul va da cuvenitul onor
Cerescului, Drept și Stăpân Creator.

Va sta pe loc timpul, și el mărturie
la cea mai slăvită, de-apoi bucurie,
când aduna-se-vor sfinţi, mii și mii,
la marea serbare din veşnicii.

Și timpul nu va mai vrea să pornească!
Va sta la ospăț, să ne povestească
din începuturi - fuior cu fuior -
din vraja trecutelor clipe cu dor...

Atunci ne va spune în prag de vecie
o lungă poveste ce singur o știe...
Povestea ce-am scris-o chiar noi, rând pe rând,
în vremea bejeniei de pe pământ.

Și-atunci, desfăcuţi de amar și durere,
de moarte desprinși, de clipa ce piere,
vom sta îmbrăcaţi în lumina de sus
cu Soarele drag, cu-al nostru Isus...

Cu Domnul vom fi dimineaţa pe rouă,
plimbându-ne liberi în Lumea cea nouă,
iar El ne va da în graiul Său sfânt
tot cerul de slavă pe noul Pământ!