Nu, n-am cântat Preabunule Părinte,
așa cum se cuvine slavei Tale
cea mai presus de inimă și minte,
de orice străluciri imperiale.

Te rog, de-aceea acordă-mi struna
pentru-o cântare proaspătă și vie,
cum n-a mai fost sub ceru-ntreg niciuna
și n-o să fie alta-n veşnicie...

Nici milei Tale celei negrăite,
care m-a smuls din beznă și pierzare
și mi-a deschis limanuri însorite,
să-i mulţumesc de-ajuns, n-am fost în stare...

De-aceea-nmoi acum smerită pana
în lacrimile strânse-n călimară
și hainei Tale îi sărut pulpana,
că mi-ai făcut viaţa primăvară.

Nici Dragostei pe cruce spânzurată
din pricina vinovăţiei mele
nu voi putea să-I dau prinos vreodată,
de I-aș cânta cu imnuri, pân-la stele...

De-aceea-mi plec cu umilinţă fruntea,
locaşu-nţelepciunii şi-al luminii,
și-n rugi fierbinți, întind adesea puntea
spre fruntea Ta, ce-o săgetară spinii...

Și nici răbdării Tale, îndelungă,
nu i-am cântat Părinte mulțumire,
că zeci de ani nu au putut s-ajungă
să amuțească-n mine vechea fire.

Îți mulțumesc de-aceea, zi și noapte,
că drept temei am mila Ta și harul,
că de-ar fi fost să mi Te uiți la fapte,
aș fi lipsit de ele, ca tâlharul...

Îți dăruiesc drept rod crescut din mine
aceste rime serbede și șchioape,
căci mulțumirea ce Ți se cuvine
în vecii veșniciilor nu-ncape!