Sunt eu,
plecat de multe ori...
Rătăcit pe mările lumii tulburate,
căpitan adormit, cu luntrea într-o parte...
Catargul e frânt, felinarul e căzut,
fitilul s-a rupt, și afară e noapte...

Petecul acela de piatră
nu-l mai zăresc...
Nici urmă de țărm, de țărână uscată.
S-a stins până și ultima făclie.

Plutește barca mea pe apele lumii
fără să știe
de e zi, de e noapte...
Nu cunoaște a timpului șoapte,
nu aude al Duhului cântec trist —
și din nou îmi propun să exist...

E prea multă vreme trecută,
e aproape de-un veșnic târziu.
Te aștept cât sunt încă pe ape,
cât plutesc și pornesc mereu mai departe,
în căutarea tărâmului binecuvântat,
în căutarea scopului meu pământesc,
în timp ce mă apropii de limanul ceresc...

Poate că sunt pe-aproape...
Voi ajunge și eu,
voi ajunge, într-o zi,
la adevărata libertate.