În mintea mea cândva a luat fiinţă
Un dor de Ţara Sfântă, ca un vis,
Şi-am auzit că doar prin pocăinţă
Se poate-ajunge-acolo-n Paradis.

Am început să caut cu disperare,
Să ştiu ce am în viaţă de făcut,
Şi am pornit cu râvnă pe-o cărare
Ce alţii mi-au făcut-o cunoscut.

Nu ştiu câţi paşi făcut-am înainte
Ca smuls parcă din rândul celor morţi,
Cu un elan şi-o dragoste fierbinte,
Dar m-am izbit de stâlpul unei "porţi"

M-am prăbuşit din nou acolo-n tină
Şi-n gând m-am întrebat: Unde-am greşit?
Dar dintr-o rază sfântă de lumină,
O voce minunată mi-a vorbit:

Tu vrei să fugi de iadul suferinţei
Spre Raiul pregătit de Dumnezeu...
Porţi chiar o cruce ca semn al pocăinţei,
Dar nu te-ai lepădat de "eul tău"

Pe "Poarta strâmtă" ce îţi stă în faţă,
Cu "eul tău" nicicând nu vei intra;
Şi dacă vrei să ai eterna viaţă,
Încearcă chiar acum a-l lepăda.

Căci dincolo de poartă e cărarea
Foarte îngustă, plină de-ncercări,
Şi "eul tău" nu ştie ce-i răbdarea
În faţa unei crunte răzbunări.

Va trebui să-nduri necaz, ruşine,
Păşind pe-a umilinţelor poteci.
Cu "eul tău" ne-nduplecat, creştine,
Pe "Poarta strâmtă" sigur n-ai să treci!

Am înţeles că nu e altă cale
Prin care pot să fiu şi eu salvat,
Şi-ngenunchind smerit acolo-n vale,
De eul meu cel vechi m-am lepădat.

A fost o zi, o clipă minunată,
Când eu, un biet sărman necunoscut,
Fără bagajul greu de altădată,
Pe Poarta-aceea strâmtă am trecut.

Ca un viteaz pornit spre biruinţă,
Sub Voia unui Rege Sfânt supus,
Mi-am luat pe umăr Crucea cu credinţă,
Şi merg spre Cer alături de Isus.