Gândirea mea e prea profundă!
Nu poate oricine să-nțeleagă
Cum este un fel de viețuire,
Pentru unii – o podoabă?

Nu are rost să mă explic,
Că mintea nu poate-nțelege
Ceva ce Duhu’ a-nfăptuit –
Nu poate oricine a înțelege.

Aleg să fiu așa ca mine,
Să fiu eu, simplă și umilă,
Nu un statut cum se așteaptă,
Nici o ființă ce diferă
De Creatorul minunat,
Ce, după Chipu-I, m-a creat.

Ridicol însă mi se pare
Să apreciem plăcerea lumii
Și să ne dăm noi sus și tare,
Când suntem vopsiți… pe unghii.

Pe vremuri era rușine mare
Să fim mult prea dezbrăcați.
Acum, lumea a evoluat
Și nu mai suntem îmbrăcați.

Dar trist nu este ce se poartă,
Ci ce exprimă inima.
De vrei să fii ca pe timpuri, frate,
Ești pus la zid, ca „retardat”.
Cum poate omenirea, oare,
Să nu vrea să evolueze?
Cum să nu te etalezi,
Și corpul să ți-l modelezi?

Rușine mare nu mai e
Prea dezbrăcat sau etalat.
Rușine mare acum e
Să nu fii retușat!

Eu nu spun lumii ce să facă,
Ci numai însumi ce-am decis,
Și sper să nu fiu criticată,
Căci trăim postmodernism.

Alegerea ne aparține:
De vrei tu lumii ca să placi
Sau Dumnezeului Acela
Ce pentru noi viața Și-a dat.