Să deschidem Scripturile și inimile la cea mai mare predică ce s-a rostit vreodată de cel mai mare predicator al tuturor timpurilor, Domnul Isus Hristos, probabil singurul predicator care merită acest titlu.

Deschidem la Predica de pe munte, Matei, capitolul cinci. Predică din care vom predica și noi și dimineața, și după-masă. Predică din care vom desprinde două tablouri, unul dimineață, acum, unul după-masă. Primul tablou, cel de dimineață, îl numim sugestiv Tabloul fericirilor.

Citim Matei 5:1-16. Haideți să ascultăm.

Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte și, după ce a șezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Atunci a început să vorbească și să-i învețe astfel:

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.

Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire! Căci ei vor fi săturați.

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.

Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor.

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră.

Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. Căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.

Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.

Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.

Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.

Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Amin! Ședeți.

Preaiubiți frați, stimate surori, iubiți prieteni și musafiri!

Pentru a înțelege cum se cuvine tabloul fericirilor, avem nevoie să ne imaginăm ceva ușor de imaginat. Avem nevoie de o imagine pe care să o punem înaintea marelui tablou, pentru a putea înțelege apoi, într-o hermeneutică de bun simț, aceste fericiri și pentru a ne feri permanent de a forța textul să spună ce nu are de spus.

Iată imaginea pe care doresc să ne-o imaginăm. Există în bisericile noastre și în orice local public, nu neapărat în biserică, ocazii festive, ocazii mai oficiale decât altele, situații în care avem între noi oficialități, oameni pe care îi numim noi ușor, într-un limbaj biblic, „înalțații în dregătorie” și care ne vizitează doar la evenimente, doar la ocazii.

Și când suntem într-o asemenea situație, de obicei, acela care conduce întâlnirea, cel care trebuie să ia cuvântul, care face deschiderea, care dă locul vorbitorilor, care ține în mână, într-un fel, momentul acela festiv, uneori este păstorul, când lucrul acesta se întâmplă în biserică, are nevoie să îi amintească pe câțiva și în cuvântul de deschidere. Dacă Președintele României este prezent, se începe cu Președintele României și se spune: „Avem între noi Președintele României”, și i se dă numele. Apoi, dacă primul ministru este prezent, este amintit primul ministru cu numele. Dar să coborâm mai la noi, mai local. Dacă președintele Consiliului Județean este prezent, îi spunem funcția și-i dăm numele. Dacă primarul e prezent, îi spunem funcția și-i dăm numele. Nu uităm de cei mici, ci îi numim și pe aceștia „mici”. Dacă vreun director de la vreo instituție este prezent, îi spunem funcția și-i dăm numele. Și tot așa. Rostim câteva nume ale celor mai importanți oameni care se află cu noi la momentul acela festiv. O facem onest. O facem deschis. O facem pentru că trebuie să o facem.

După ce rostim câteva nume, urmează să ne adresăm celorlalți, mult mai mulți, pe care nu-i știm pe nume. Și atunci zicem în biserică: iubiți frați și surori.

Și eu cândva eram în tabăra acestora și mi se spunea: iubiți frați și surori. Eu jinduiesc la viață lungă și cu sănătate pentru mine, dar vă doresc și dumneavoastră la fel. Jinduiesc la o pensie frumoasă, activă, jinduiesc la ani buni în care să nu mai fac decât ce-mi place.

Și în mod serios, vă spun că jinduiesc la timpul acela în care să mă întorc înapoi în rândurile celor care vor fi numiți din nou iubiți frați și surori. Simt că am nevoie și eu să îmi mântuiesc sufletul. Și simt că am nevoie de tihnă, de absența presiunii și să fiu în ultimii mei ani doar iubit frate și soră.

V-am spus toate acestea, dragii mei, în deschidere, pentru că dacă lucrul acesta l-am înțeles, vom înțelege așa de bine tabloul de pe Muntele Fericirilor, tabloul ascultătorilor Domnului Isus Hristos adunați în jurul Domnului. Ei bine, noi avem această uzanță ca să începem cu cei mai puternici, cu câteva nume sonore pe care să le rostim, pentru ca apoi să ne ducem spre cei mulți, necunoscuți, anonimi, neînsemnați. Așa facem noi.

Vom observa în această dimineață, în felul în care Domnul așează fericirile, acel „ferice de”, acel cuvânt grecesc pe nume Makarios, care de fapt înseamnă „binecuvântat fie”, „privilegiat fie”. Și Makarios nu era o prerogativă a omului pentru om, ci Makarios, înainte de creștinism, era un cuvânt folosit în spațiul grecesc și greco-roman din partea zeilor. Numai zeii puteau să dea Makarios, să dea binecuvântare, cum și noi credem în mediul creștin că numai Dumnezeu poate să dea Makarios și să spună „ferice”, adică binecuvântat fie, adică privilegiat fie!

Ei bine, când Domnul rostește aceste fericiri, dragii mei, se adresează tuturor ascultătorilor Lui, care atunci, nefiind așezați pe scaune, neexistând loje acolo pe muntele acela al fericirilor, se așezau după straturile sau păturile sociale și se așezau unul în spatele celorlalți. Potrivit uzanțelor vremii, despre care avem documente extra-biblice suficiente, putem să credem, dragii mei, așa cum vom și explica, că atunci când Domnul a început predica de pe munte și a rostit fericirile, în jurul lui se aflau șase categorii de ascultători.

Șase categorii. Imaginați-vă aceste șase categorii prin șase cercuri concentrice. Vedeți, nu le-am desenat, dar mai bine că nu le-am desenat, că nu-mi ies rotunde, mie nu îmi ies, dar ne putem imagina. În imaginație ne ies bine. Șase cercuri concentrice. Și când Domnul începe a vorbi și a rosti prima fericire, de exemplu, „Ferice de cei săraci în duh!”, Domnul nu începe cu cercul cel mai apropiat de El, adică a celor mai importanți, ci începe cu cercul cel mai îndepărtat.

Domnul, spre deosebire de mine, de noi, la întrunirile oficiale, e diferit de noi chiar și din punctul acesta de vedere, pentru că începe cu cei de departe și îi lasă la urmă pe cei de aproape. Domnul începe, ca să rămânem în imaginea cu care am deschis, prin a zice: iubiți frați și surori. Și tot vine până la Președintele României și ultimul îl prezintă pe el după ce se adresează celor de departe.

Vă invit să explorăm aceste șase categorii, dragii mei, exact după cum le dă textul și credeți-mă, aceasta este o hermeneutică de bun simț a acestui pasaj atât de cunoscut.

Prima categorie, dragii mei, este descrisă în versetele trei și patru: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” Săraci în duh și lacrimi. Indiferent ce credem noi că înseamnă săraci în duh, părerile sunt foarte împărțite. Specialiștii încă nu s-au decis. Să facem liniște, să-i lăsăm să lucreze. Indiferent ce înțelegem prin săraci în duh, este o legătură între sărăcia în duh și lacrimi. Astea merg mână în mână. Și a fi sărac în duh nu e un compliment, nu e o stare pe care ți-o dorești, orice ar însemna să fii sărac în duh. Domnul rostește prima fericire, spunând: „Ferice de cei săraci în duh, ferice de cei ce plâng”.

Și acum imaginați-vă, vă rog, cele șase categorii așezate una în spatele celeilalte. Prima categorie se gândește, dar nu vă spun care e, că aia va fi ultima. Se gândește: „Asta nu-i pentru noi, că noi nu suntem... ”, cum am zis, săraci în duh, și chiar nu erau. Și se uită peste umăr. Știi sportul ăsta să te uiți peste umăr? Se uită peste umăr la a doua categorie și a doua categorie zice: „Ce vă uitați la noi, că nici noi nu suntem?” Și credeți-mă că nici ei nu erau. Și când îți dai seama că nu e despre tine, ce faci? Sportul ăsta. Te uiți peste umăr, înapoi la a treia categorie, și a treia categorie zice: „Credeți că e vorba despre noi? Nu e vorba.” Și nu era vorba. Și se uită la a patra, să nu mai insistăm. Și a patra se uită la a cincea. Și ascultați aici. Undeva știți că se închide cercul. A cincea se uită la a șasea. A șasea e nedumerită. Și mai să creadă că e vorba despre ei ori să nu creadă, și ei, ca din reflex, că doar ne luăm unii după alții, se uită și ei înapoi. Și în spatele lor nu mai era nimeni.

Și a șasea categorie e categoria care închide cercul până la urmă. Și nu mai are la cine să plaseze mesajul. Și atunci preia această a șasea categorie mesajul. Această categorie era compusă, în uzanța vremii, din sclavi și săraci. Am zis sclavi și săraci, pentru că nu întotdeauna cei săraci erau neapărat sclavi. Majoritatea erau sclavi. Într-adevăr, erau robi. Dar uneori erau oameni și atunci, ca oricând, așa, de-a lungul secolelor, în care sărăcia nu era neapărat sinonimă cu sclavia. De aceea, a șasea categorie era categoria cea mai de pe urmă din punct de vedere social. Era stratul cel mai de jos, era pătura de jos, era baza piramidei, cu oameni mulți, dar fără nume, oameni săraci, oameni fără influență, oameni fără posibilități, oameni fără viitor, oameni care trăiau viața în orizontul zilei, doar a zilei.

Sclavia sau sclavagismul a fost un fenomen atât de puternic încât, în diferite forme, a rezistat până-n secolul XX. Și, dacă vreți, chiar în America mult civilizată, a rezistat până în secolul XX. De aceea, exploatarea omului de către om și a-l transforma pe semenul tău într-un sclav e o ispită de care omul nu va scăpa niciodată, cât va fi istoria omului pe pământ. Astăzi, se spune că este abolită sclavia. Dar dacă ne uităm la nuanțe, la detalii, știm că sunt zone pe glob unde e tot o formă de sclavie camuflată și pusă sub alte cuvinte. Dar nu trebuie să ne uităm departe, în țări sărace, unde sunt exploatați oamenii. Ne uităm în țările civilizate și uneori observăm cum semeni de-ai noștri sunt exploatați în multinaționale, în firme uriașe, mari, care sunt dispuse pe mai multe țări și lucrează până la epuizare și sunt hărțuiți din punct de vedere psihologic, ei fiind angajați, nu sclavi. Sunt hărțuiți și sunt condiționați în multe feluri, uneori într-un mod cu totul imoral, până la limita compromisului. Și sclavia este sub alte haine, parcă tot printre noi.

Pentru că a-l exploata pe semenul tău e o ispită teribilă pe care omul o încearcă în toată istoria lui. Pe vremea aceea, însă, sclavia era la vedere, era oficială. Și pe vremea aceea, ca să avem noțiunea, un sclav nu avea salariu. Un sclav nu avea asigurare medicală. Un sclav nu avea perspectiva pensiei, fie ea mică, dar nu avea nici măcar perspectiva aceasta. Un sclav lucra pentru acoperișul de deasupra capului și pentru mâncarea din ziua aceea. Și lucra zi lumină. Uneori lucra zi și noapte. Sigur, și sclavii se îndrăgosteau și se căsătoreau și aveau copii. Care copii se nășteau cum? Sclavi. Mi se pare atât de dramatic să te naști deja sclav. Să te naști cu această condiție umilă, modestă.

Ei bine, Domnul Isus Hristos, când își începe celebra predică de pe munte, are un cuvânt pentru sclavi și pentru săraci. Ce minunat e Isus! Eu n-aș fi început așa. Știți că n-aș fi început. Eu n-aș fi știut ce cuvinte să le aduc. Dar primul cerc, adică al șaselea, cel mai îndepărtat, era cercul acela spre care nimeni nu privea. Era cercul acela al oamenilor săraci în duh, fără pregătire, fără a fi literați, majoritatea dintre ei, fără un ban pus deoparte și pentru care fiecare zi și poate fiecare noapte înseamnă lacrimi vărsate în fața nedreptății, a pedepselor fizice, a nevoilor, a greutăților prin care treceau oamenii aceștia.

Vom afirma, dragii mei, un lucru care este aproape un truism acum, dar noi îl afirmăm și credem în el: că Dumnezeu este întâi de toate, Dumnezeul celor ce plâng, a celor slabi, neputincioși, bolnavi și marginalizați.

Creștinismul însuși este o mișcare marginală în toată istoria lui și așa va rămâne. Vi se pare cumva că Biserica lui Hristos conduce lumea? Vi se pare că finanțele lumii sunt pe mâna Bisericii lui Hristos, adică a membrilor autentici ai Bisericii, trăitori? Vi se pare că mass-media este în mâna Bisericii? Nu. Nimic din ale lumii nu sunt în mâna Bisericii. Biserica este marginală și așa a fost rânduită să fie marginală, să fie în margine. De aici miracolul că Biserica influențează societatea nu din centru, ci din margine. Asta nu se poate explica decât prin prezența unei puteri, de fapt a unei persoane divine în mijlocul Bisericii – Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Dumnezeu este întâi de toate celor slabi, neputincioși. Psalmii sunt plini de referiri care ne spun că Domnul este al orfanului și al văduvei. Domnul e cu cel care are, dar înainte să fie cu acela care are, e cu cel care n-are. Domnul e cu cel care știe. Dar înainte să fie cu cel care știe, cu eruditul, cu academicianul, Domnul e cu cel care nu știe. Ce minunat e Dumnezeu!

Al doilea cerc, adică al cincilea, cum numărăm noi, este cuprins în versetul cinci, dragii mei, unde citim: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul”. Iar al doilea cerc, dragii mei, credeți-mă, așa era uzanța vremii. Imediat, oarecum înaintea slugilor, înaintea sclavilor, înaintea celor săraci, întotdeauna înainte se așezau, notați, vă rog, liberii și proprietarii. Liberii, oamenii liberi și proprietarii. Am zis și liberi și proprietari, pentru că nu întotdeauna oamenii liberi erau pe atunci și proprietari de terenuri sau de imobile, de avuție. Nu întotdeauna, dar erau liberi. Și până la urmă, și dacă nu ai nimic și ai libertatea, deja ai foarte mult. Libertatea e un mare dar pe care Dumnezeu a dat-o omului la creație. Ați auzit de liberul arbitru? Nu mă îndoiesc că colegii mei v-au explicat în detaliu cum e cu liberul arbitru, adică capacitatea de a alege, libertatea pe care a dat-o Dumnezeu omului. Și mântuirea se oferă în condiții de libertate și nu de constrângere. Cine e mântuit în libertate a accesat mântuirea, nu în constrângere. Așa să ne ajute Dumnezeu.

A doua categorie: liberii și proprietarii. Și ca să fie mai particular, vă rog așa să înțelegeți că cercul al cincilea erau șefii sau patronii sau proprietarii până la urmă, că și sclavii erau o proprietate, erau proprietarii, stăpânii celor din spate. Că doar nu puteau sta sclavii înaintea stăpânilor, mă înțelegeți? Nici n-ar fi corect. Și stăteau aici proprietarii. Și proprietarii, când a avut Domnul primul cuvânt pentru cei din spate, ziceau: „No, asta-i pentru ăștia, mă, ai noștri. Uite că ei plâng și ei așa”. Și acum se așteptau să vadă ce le spune lor. Și Domnul le spune lor, stăpânilor: „Ferice de cei... ”, ca să vezi ce bine li se potrivește. Ferice de cei blânzi. Adică le spune exact ceea ce lor le cam lipsește.

Pentru că întotdeauna tendința celui tare, a celui puternic, a celui care are o brumă de avere, brumă să aibă, nu trebuie ninsoare, nu trebuie mult, numai brumă să aibă de avere imediat. Mă înțelegeți? Păi imediat, și fără să vrea el, doar n-a fost el crescut așa. Dar imediat când se vede că are putere asupra altor oameni, imediat. De aceea se și spune că puterea ne corupe, zice, că ne face din om... neom. Poate nu-i situația așa pe aici, pe la Timișoara, dar noi pe la Oradea mai vedem. Sigur, Oradea e altceva, dar noi mai vedem cazuri de felul ăsta. Și ne gândim: „Ce om cumsecade era el cândva, dar acum... ”. Admiteți, vă rog, împreună cu mine, că libertatea e un dar prea mare pentru om. Libertatea e un dar prea mare pentru om și singurul care știe să își folosească libertatea corect e numai Dumnezeu.

Majoritatea dintre oamenii care nu dobândesc mântuirea, orice am înțelege prin asta, n-o dobândesc tocmai pentru că își folosesc în mod greșit ce? Libertatea. De aceea, riscurile cele mari nu sunt pentru cei care n-au, ci sunt pentru cei care au. Riscurile cele mari de deformare a caracterului nu sunt pentru cei care niciodată n-au avut puterea și care jinduiesc la putere și care se gândesc: „Eu dacă aș avea putere o zi, eu dacă aș fi Dumnezeu pentru o zi... ”. Nu? O imagine mult exploatată în cinematografie. Eu dacă aș fi! (râde) Riscurile nu sunt la cei care doar jinduiesc la putere, ci la cei care ajung să aibă puterea.

Ei bine, cei din cercul al cincilea, pentru că aveau, pentru că influențau, pentru că dispuneau de viețile celorlalți și de multe bunuri, își pierduseră blândețea, își pierduseră gentilețea, își pierduseră acele calități umane și nu mai reușeau să rezoneze cu cei slabi și încălcaseră porunci și chemări din Vechiul Testament, unele dintre ele profetice, în care se spune adesea „milă voiesc și nu jertfă”. Atenție la cel slab! Se spune că în Ziua Postului, cum citim în cunoscutul capitol cincizeci și opt din Isaia, dă drumul celor slabi, dezleagă lanțurile robiei, eliberează-i pe sclavi. Și ei, cu inima învârtoșată, cu inima tare, cu inima de piatră, își pierduseră sensibilitatea. Se credeau nemuritori, se credeau stăpâni, se credeau că pământul este al lor. Și Domnul vine și-i confruntă cu această mare, mare lipsă. Și le zice: „Ferice de cei blânzi! Voi avere aveți. Nu vă mai trebuie. Știți să o gestionați foarte bine. Voi sunteți manageri extraordinari, voi sunteți oameni de ispravă. Vă mai lipsește ce? Blândețea. Fiți blânzi!”

Și auzi ce le promite: cei blânzi vor moșteni... pământul. Aici este o ironie pe care să nu vă faceți că nu o observați. Și, vă rog, când scrie în Biblie de pământ, nu vă gândiți la cer, măcar când scrie pământ. Vă rog! Că ne gândim destul la cer și uneori într-un mod mult forțat. Dar măcar când scrie pământ să lăsăm noi cum scrie. Și zice: aceia care sunt blânzi vor moșteni pământul. Pentru că la proprietarii de atunci, ca și cei de azi, ce le este mai drag decât... pământul. Lor le este drag pământul. Ne surprinde Isus că le promite exact ceea ce ei își doresc. Că Isus intră în jocul nostru mărunt și ne promite exact ceea ce ne dorim. Și le spune: „Măi, voi pământ vreți și încă mai vreți și vreți să vă crească averea de la o generație la alta? Foarte bine. Dacă vreți să moșteniți pământ și să aveți mult pământ, foarte bine. Uite, intru și eu în jocul vostru. Fiți cum? Blânzi”.

Al treilea cerc. Ne apropiem tot mai mult de Isus. Al treilea cerc, undeva deja suntem spre mijlocul traseului, versetul șase: „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați”. Se spune, dragii mei, și așa vrem să spunem și noi: studiile arată că înaintea proprietarilor, a oamenilor bogați, dar totuși fără carte, pe vremea aceea – bine, nici acum lucrurile nu prea s-au schimbat. Nici acum nu-i multă carte dacă apuci a vorbi cu ei. Dar nu le poate omul avea în viață pe toate. Dar se spune că înaintea acestora căpătau întâietate literații și cărturarii. Am adăugat și literații, dragii mei, pentru că nu întotdeauna doar cărturarii care luau cuvântul în sinagogi erau literați, ci erau și un fel de literați laici, dacă am putea să-i numim. Chiar putem să-i numim așa. Care nu aveau funcții locale, sinagogale, dar care aveau o bogată cultură și care îi învățau pe alții scrierea, citirea și așa mai departe.

Și atunci, foarte interesant, înaintea celor bogați, înaintea proprietarilor, capătă această întâietate literații și cărturarii. Doresc să fac o afirmație, eu zic necesară în mediile noastre, oricum acuzate de incultură și de altele asemenea. Și atunci, între noi, când ne vine în mână, trebuie să facem această afirmație, nu în fiecare duminică, să nu ne prea mândrim cu ea, știți? Dar așa, din când în când, merge cam o dată pe an să afirmăm: în toate timpurile și în toate societățile, cine are carte are parte. Orice am înțelege prin asta. Dintotdeauna, oameni buni, să nu ne facem că nu vedem, știutorii de carte trec înaintea celor bogați. În toată ierarhia lumii, în orice societate... Știutorii de carte, literații, cărturarii, în cazul acesta oamenii care stăpânesc cunoașterea sau o parte din cunoaștere, chiar dacă sunt săraci din punct de vedere economic, mă înțelegeți? Chiar dacă nu au influența economică a celor din spatele lor. Dar întotdeauna a existat un respect declarat sau nedeclarat pentru cineva care știe mai multe decât mine și întotdeauna am un respect vecin cu invidia, mă înțelegeți? Vecin cu invidia, și chiar invidia dovedește că el se află pe o treaptă superioară în raport cu mine.

Cunoașterea plasează omul pe o treaptă superioară bogăției și oamenii care cunosc, care știu, care își dezvoltă acest organ numit creierul și toate funcțiile lui și care acumulează, reușesc uneori să influențeze pe oameni mai mult decât ceilalți cu posibilități financiare. Și formează ucenici, formează școli mai mult sau mai puțin declarate, oameni care se inspiră sau sunt oameni care inspiră pe alți oameni. Așadar, mintea celor din a cincea categorie era plină de învățătură, avea multă cunoaștere. Aici mai trebuie să adăugăm ceva, ca nu cumva să ne smintim. În Scriptură și în creștinism, mântuirea nu este prin cunoaștere, că dacă ar fi prin cunoaștere, ar fi o nouă formă de gnosticism. De la grecescul gnosis. Mântuirea nu e prin cunoaștere, nu e prin suferință, nu e prin sărăcie. Mântuirea e prin Hristos. De aceea mântuirea nu e simplă. Cunoașterea, spune apostolul Pavel, ce face? Îngâmfă, te face să te dai mare, rotund. Pe când dragostea ce face? Zidește. Când zicem cunoaștere, nu zicem calea spre mântuire. Cunoașterea nu îți dă decât siguranță. Cunoașterea te face să te simți bine cu tine, cu propria minte, mă înțelegeți? Cunoașterea este o cale frumoasă de a te autodepăși. Îți oferă bucurii intelectuale uriașe, pe care nu le poți avea în plan fizic. Cunoașterea are multe, multe avantaje. Dar mântuirea înseamnă smerenie și abdicare înaintea lui Hristos Domnul.

Știți ce n-aveau literații și cărturarii? N-aveau însetare și flămânzire după ce? După neprihănire. Știți care era problema acestui cerc, a acestei categorii? Era problema aceea că s-a produs o ruptură între teorie și practică. Știți care era problema lor, uneori problema noastră în sânul creștinismului? Este că, după ce dobândim o brumă de cunoaștere, ni se pare că asta a fost și ăsta e scopul. Dar niciodată cunoașterea nu e voie să fie scopul, ci este întotdeauna, în cel mai bun caz, mijlocul. Scopul este persoana, e Hristos. Problema lor și adesea problema noastră era că stăpâneau foarte bine detaliile. Cunoșteau o parte din Vechiul Testament, cunoșteau la nivelul Vechiului Testament mai mult decât cunoaștem noi. Știau silogisme. Știau să explice. Știau pilde, parabole. Că doar la ei s-a născut parabola, nu? La evrei. Reușeau să fie atât de influenți și oamenii îi respectau. Mintea lor era plină. Aveau capul mare, dar inima cum? Mică. Nu mai tânjeau. Știți cuvântul tânjeau, nu mai însetau, nu mai întindeau brațele, nu-și mai ridicau sufletul și nu-și mai umpleau inima de neprihănire. Trăiau uneori acești literați cum doreau, făceau ce doreau cu trupurile lor, călcau legile morale ale lui Dumnezeu, dar de altfel erau respectabili, îmbrăcați bine, erau știutori de carte, știau ce majoritatea nu știau, dar erau atât de goi și atât de săraci.

Și Hristos le spune: Ceea ce vouă vă lipsește este însetarea și flămânzirea după neprihănire, după unirea minții cu inima sau coborârea minții în inimă, după această trăire plenară, completă, holistică. Iubiții mei! Dacă cineva dintre noi simte că i se potrivește asta, să nu se supere pe mine. Nu te poți supăra pe un musafir, pentru că musafirul e cel mai cumsecade. El vine și apoi ce face? Evident. Deci nu trebuie să te temi de el. Dacă cineva simte că s-a produs ruptura aceasta, știți ce zic între cunoaștere și practică? Dacă ne-am învățat să ne placă ideile și mai puțin faptele, că doar tot spunem noi că nu suntem mântuiți prin fapte, drept e că nu suntem. Că de am fi prin fapte, niciunul n-am fi mântuiți. De aceea e corect. Dar totuși, credința fără fapte este cum? Moartă. De acolo avem doctrina că ceea ce dă viață credinței noastre nu e vorba, nici predica, nici cântarea. Știți ce e? Fapta.

Noi, păstorii și predicatorii, păstorim și predicăm. Normal, nu? Și după ce investim mult, mai ales în bisericile locale unde slujim fiecare, după ce investim mult pe zona asta, avem anumite așteptări de la enoriași. Și m-am gândit, mai ales în ultima vreme, oare ce aștept eu de fapt de la enoriașii mei? Și am găsit tot felul de răspunsuri, dar răspunsul la care am ajuns momentan este acesta: aștept ca să facă în urma auzirii ce? Fapte, asta aștept. Nu le prea văd, dar eu nu le văd nu că nu există. Eu sunt convins că există, numai că faptele bune se cam fac cum? În ascuns. Și apoi, dacă nu se văd, eu cred că nu există, dar ele există. Și eu așa îmi place să-mi pun în minte că enoriașii mei fac fapte bune și multe fac – să-i ajute Dumnezeu și pe dumneavoastră să vă ajute și pe mine și pe toți.

Ăsta e cercul al cincilea, înțelegeți? E cercul acesta a celor care au uitat de practică, au uitat de inimă caldă, de inimă deschisă, care numai minte, minte, minte, numai cunoaștere. Ori creștinismul nu stă în gând și în idee și în dogmă, în doctrină nu stă, are nevoie de ele, dar nu stă în toate acestea.

Cercul al patrulea, versetul șapte: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Acum ce urmează să vă spun o să vă șocheze puțin. Nu o să fiți de acord, că nici eu nu-s de acord, dar nu mai putem noi aranja lumea înapoi. Așa era lumea atunci și noi o descriem cum era. Cine credeți că se așeza înaintea literaților și a cărturarilor? Care-i zice că înaintea lor ăștia nu mai trebuia să stea nimeni, că doar înțelegeți. N-o să vă gândiți că în societatea iudaică a secolului întâi, într-o adunare publică, cum a fost și aceasta, înaintea lor se așeza o categorie care nu ne este dragă, o categorie care îmi permit să o numesc antipatică. Știți că sunt categorii simpatice și sunt și antipatice. Asta e antipatică și asta se așeza înaintea celor care știu, înaintea literaților. Și acum lor li se adresează Isus. Notați, vă rog: vameșii și funcționarii. Am zis și funcționarii, pentru că mai existau și alte tipuri de funcționari, nu numai vameșii.

Iar vameșii din vremea aceea în Imperiul Roman nu erau lucrătorii de frontieră. Știți poliția de frontieră? De câte ori citim în Biblie vameși, se referă la vamă, la vămuire, dar nu la graniță, ci se referă la acei oameni dintre evrei, evrei fiind, care erau recrutați de către romani și care trebuiau să adune birurile, dările și să le trimită lună de lună. Că așa s-a inventat calendarul. Când vă spun, o să nu-ți mai placă nici calendarul. Calendar vine de la calendă și ordinea aceasta a lunilor și numirea lunilor, cele douăsprezece luni. Romanii, societatea greco-romană le-a inventat tocmai ca să poată să facă bine impozitarea. Adică să avem douăsprezece. Și calendarul s-a clădit. Nu o să ne mai placă nici lunile astea. Și se respectă, dom’le, și astăzi, că doar lunar ne plătim facturile. Dar bine, să nu ne întristăm nici măcar la biserică, să nu ne întristăm, ci să ne bucurăm un pic.

Vameșii n-aveau salariu. Sigur vi s-au spus aceste detalii. Vameșii aceia, pe timpul acela, n-aveau salariu. Și acum ziceți: Doamne, vă dați seama, să aduni tu atâta bănet, să lucrezi tu cu biruri și să n-ai salariu? N-aveau salariu, dar romanii ce management! Romanii au zis așa, le spunea așa: când se târguiau cu ei, băteau palma cu câte un vameș în devenire. Zicea: „N-o să aveți salariu, dar nouă, în fiecare lună trebuie să ne trimiți suma asta”. Se stabilea suma, targetul acela. Ce aduni pe deasupra, a cui e? A ta și a neamului tău. Înțelegeți? Pruncii, nepoții. Că doar și ei trebuie să trăiască din ceva. Și atunci interesul unui vameș. De aici numele lor rău. În vremea aceea, interesul lui era să ia biruri cât mai mari, bani cât mai mulți, că cu cât sunt mai mulți, cu atât salariul lui crește. Ce salariu avea? Cât își făcea, cât dorea el, cât putea el.

Vă mai spun ceva? În toată Palestina existau patru vameși șefi, patru peste el, alți vameși, și unul dintre ei îi aflăm numele în Evanghelia după Luca. Știți cum îl chema? Zaheu. Noi îi zicem Zacheu. Zaheu ar fi, că vine de la Zaharia numele. Ei bine, dragii mei, vameșii se așezau înaintea celor cu școală, că ăștia aveau putere și influență. Și lângă ei se mai așezau funcționari de diferite tipuri. Și funcționarii aceștia de obicei erau slujitori, cum am zice laici, de la Templu și de la toată acea industrie a Templului la vremea aceea.

Și auziți, să ne întoarcem la versetul șapte. Domnul, când se uită la vameși și la funcționari, că acuma ei știau că le vine rândul lor, că s-au gândit: uite cum vine, vine încet spre noi. Știți că focul se apropie de noi. Și Domnul le zice: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Când vor avea parte de milă? După ce cade Imperiul Roman, după ce cade imperiul, că doar niciun imperiu nu a domnit veșnic, după ce stăpânii ăia mari de la Roma, în cazul acesta, cad, odată cu ei cad toate structurile și cad și cine? Vameșii.

Și Domnul le zice: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Și noi imediat ne gândim la judecata de apoi, știți, imediat la judecata de apoi. Dar până la judecata de apoi mai sunt judecăți aici jos, multe, mai multe sunt aici jos decât acelea. Și Domnul, când zice „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă”, de fapt le zice ceva în genul: „N-o să fiți tot timpul la putere și tot neamul vostru o să fie. Ci o să vină vreme, cum este răsărit, este și apus, și o să intrați între oamenii de rând, între iubiți frați și surori, știți? O să ajungeți între iubiți frați și surori și atunci nicio apărare nu o să mai aveți, că atunci o să fiți la discreția tuturor și oricare poate intra în dialog atunci. Nu mai zâmbiți la Isus acolo și ieșiți pe nu știu care ușă și gata. Atunci acolo cu poporul.”

Nu este ceva în genul: când Domnul a zis „ca să vă faceți ajutor, prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte”, știți? „Ca să vă primească în corturile veșnice”. Este ceva de genul: măi, ai un dram de milă când ești la putere. Știi, când ai un dram de milă, lucrează, cum ar veni, cu milă. Pentru că cine împarte milă, într-o zi, când va avea nevoie de milă, va avea și el parte de milă. Ferice de cei milostivi!

Știți de ce Îl iubim pe Dumnezeu, printre altele? Îl iubim pentru că este mult milostiv. Și rugăciunea din Biblie, scrisă în Biblie, pe care o ascultă Domnul întotdeauna, cu asta nu dai greș niciodată, este: „Doamne, ai milă de mine!” Ne simțim așa de bine când Domnul are milă de noi. Am putea zice și în dimineața asta: Doamne, ai milă de noi!

Dar ne simțim bine, dragii mei, să nu ne facem că nu vedem. Și când cineva drag, cineva apropiat, are milă de noi, dar nu în sensul umilitor, are compasiune, știți? Ne simțim bine ca atunci când suntem în încercare, cineva ne întreabă „Cum ești?” și mai ales „Ce pot să fac pentru tine?” Ne simțim bine când cineva puternic, într-o funcție oarecare pentru o vreme, are o anumită candoare, totuși, nu? O anumită omenie, o anumită milă față de noi.

Astăzi nu mai sunt vameși. Dar cum adică nu mai sunt? Cine crede că nu mai sunt? Doar sunt instituții puternice care adună birurile. Astăzi ne relaționăm, nu? Vrând-nevrând, trăim într-o lume a instituțiilor cu funcționari de tot felul. Nu știu cum sunt funcționarii pe la Timișoara, n-am de unde ști, dar știu cum sunt la Oradea. Și doar România e și într-o parte și într-alta. Găsești uneori funcționari atât de drăguți, atât de amabili, care-ți vorbesc atât de frumos. Așa de bine mă simt! Da, ăia sunt prietenii mei, între ghilimele. Mă simt bine, mă, și așa-s neajutorat, că doar cu o nevoie m-am dus, mă-nțelegeți? Nu cu o bucurie. Dar mă ia și mă lămurește că dacă-s mai greu de cap, să pricep și eu acuma. Cum e cu actele acelea? Și te întâmpină cu zâmbet. Doamne, mult face zâmbetul acela!

Și găsim funcționari supărați, nu pe noi, ei supărați pe viață, mă-nțelegeți? Ei supărați pe cosmos. Ei au probleme adânci, nu noi, probleme mari. Ei poartă lumea întreagă pe umeri. Ei nu sunt vinovați, mă-nțelegeți? Ei sunt doborâți de povară. Ei au căzut unii dintre ei sub propria lor povară. Au suferit un fenomen care în fizică se numește flambaj, adică o țeavă înaltă, suficient de înaltă, care se încovoaie, se îndoaie fără ca s-o bată vântul, fără să o atingă cineva, sub propria ei greutate. Ăla-i flambajul. Ăștia sunt oameni care cad sub propria lor greutate, mă-nțelegeți? Nimeni nu le-a făcut nimic. Mai ales eu, care numai atunci îl văd. Dar ce i-am făcut? De aceea nu e vorba despre mine. M-ați înțeles? Și mă tratează nemilos. Și eu încerc uneori să mijlocesc. Am fost pus în situație din cauză că sunt păstor. Orice păstor pățește asta, numai că nu se laudă cu treaba asta. Suntem puși în situații să intermediem anumite chestiuni cu anumite instituții pentru cineva mai slab și neajutorat. Și am fost și eu pus în situația aceasta și cu drag mă pun în situația aceasta și m-am făcut mijlocitor și am mijlocit și a fost când mijlocirea mea a avut efect, adică măcar a creat un pic de milă, de așteptare, de timp, și a fost când mijlocirea mea n-a ajuns nicăieri.

Iubiții mei, la toți să ne dea Dumnezeu milă! Și când avem putere, uneori alături de putere, de influență, milă să ne dea Dumnezeu, că oameni suntem toți. Și dacă am împlini predica de pe munte, doar lumea ar fi mai frumoasă și mai bună.

Al cincilea cerc. Dacă sunt șase cercuri, ăsta este penultimul. Ne apropiem vertiginos de Isus Însuși. Versetele opt și nouă: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu. Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.” Acum să vă spun ceva cu care iarăși nu o să fiți de acord, adică nu o să vă convină, dar n-avem ce face. Istoria nu e după cum ne convine nouă. Cine credeți că stătea înaintea vameșilor și a funcționarilor? Oare cine se învrednicea în societatea iudaică, în stratificarea aceea, în ierarhia aceea a societății, să stea înaintea acestora? Foarte aproape de Isus, vizibil aproape de Isus. Notați, vă rog: fariseii și saducheii.

Aceste două categorii, pe care îi numim de obicei partide religioase, dar erau și politice, și economice în același timp. Aceste două categorii, dragii mei, aveau putere peste întreaga Palestină. Vă spun într-o frază cum aveau putere. De exemplu, saducheii erau urmașii lui Țadok. Adică saducheii erau neamul preoților. Și de unde se trăgea marele preot și toți preoții după ei. În secolul întâi, ne spune Iosephus Flavius, slujeau la templu, țineți-vă bine, aproximativ douăzeci de mii de preoți. Și îți venea rândul să slujești o dată pe an, cel mai mult de două ori pe an. Vă dați seama ce obosiți erau? Adică nu-i simplu treaba asta să slujești o dată pe an. Ce făcea el cu atâta libertate? Numai el știe. Că și prea liber să fii. Ați văzut că nu-i bine să nu apese niciun jug pe umerii tăi.

Saducheii controlau Ierusalimul și controlau politica la nivel mare, relația adesea compromisă cu stăpânul, cu Roma. Saducheii făceau politica externă, dar și internă. Ei, de fapt, prin Marele Preot, controlau. Mă înțelegeți? La nivel politic, la nivel economic, controlau social tot ce se întâmplă în țară, iar fariseii erau reprezentanții din teritoriu. Fariseii n-aveau templu pe mână. Între ăștia doi nici nu erau legături prea grozave. Sugerează și anumite texte din Evanghelie. Fariseii nu controlau Templul, fariseii controlau sinagogile și sinagogile erau răspândite și dinamice, de altfel, în toate zonele Palestinei și în afara Palestinei. Și fariseii erau oamenii din teritoriu. Între ăștia doi cei mai iubiți nu erau saducheii. Erau cine? Fariseii, care erau văzuți ca niște oameni deosebiți, riguroși și chiar erau riguroși. Într-un fel, da, țineau toate regulile, chiar își făcuseră din regulile acelea reguli mai grozave, mai amănunțite. Și erau atât de rigoriști, cum citim în texte din Evanghelii.

Ei bine, fariseii și saducheii se așezau în treapta aceasta, în cercul acesta al cincelea, foarte aproape de Domnul Isus. Și uitați ce le spune Domnul lor: „Ferice de cei cu inima curată. Aceia vor vedea pe Dumnezeu. Și ferice de cei împăciuitori!” Ați văzut cum li se potrivește? Ei aveau funcțiile, aveau puterea totală. Ei domneau într-un fel sau altul peste popor. Ei aveau cunoaștere, ei aveau abilități. Ei știau bine cum merg lucrurile, cum merg vremurile. Ei se orientau bine în teren. Ei făceau într-un anumit fel istorie în vremea aceea, numai că le lipsea inimă de care? Curată. Pe dinafară, regulile mergeau. Toate cele câte impresionau pe oameni mergeau atât de bine și oamenii erau uimiți de cum țineau aceștia legea. Dar inima lor era departe. Așa cum spuneau profeții în Vechiul Testament: „Te cinstește poporul acesta cu buzele, dar cu inima este departe.”

Aceste două categorii, dragii mei, sunt categoria mereu prezentă a celor religioși, dar fără Dumnezeu, a celor care au învățat regulile, a celor care s-au încadrat confesional undeva, care știu cântările, știu versetele, uneori știu liturghia întreagă, știu cântecele străvechi, știu rugăciunile străvechi, știu obiceiurile foarte bine, dar care n-au inima cum? Curată. Această categorie este categoria celor care cred că se pot mântui doar prin fapte exterioare, doar prin reflexe religioase, doar printr-o cunoaștere oarecum superioară în raport cu ceilalți, iar inima lor nu contează cum este. Am putea zice împreună cu psalmistul: „O, Doamne, dă-mi o inimă curată. Pune în mine un duh nou și statornic.” Și noi, care suntem religioși de felul nostru, să ne dea Dumnezeu până la capăt și o inimă curată și să ne ajute Dumnezeu să fim împăciuitori și nu intriganți, ci să fim aducători de pace, făcători de pace în familiile noastre.

Copiii noștri se certau uneori, acum sunt mărișori și acum se mai ceartă, dar pe vremuri se certau mai des. Iar noi, părinții, când interveneam în treaba asta, încercam nu să-i învrăjbim. Ce încercam să facem? Să-i împăcăm. Așa face Dumnezeu cu noi. Uneori, membrii bisericilor noastre se mai ceartă, din diferite copilării, iar noi, păstorii, suntem puși într-o situație ingrată, care n-ar trebui să ne placă, în care trebuie să ascultăm pe fiecare. Și ce să facem cu ei? Soții se mai ceartă. Bine. Cazuri foarte rare. Poate mai mult trebuie să ne imaginăm asta. Cum ar fi? Ei se mai ceartă și uneori se ceartă sâmbăta. Alteori, asta e mai grav duminica dimineața. Duminicile dimineață nu sunt simple. Mă refer până apuci drumul spre biserică, până nu te izbăvești. Nu, nu-i simplu. Atunci cineva cu înțelepciune, cu răbdare, trebuie să-i împace.

Fie-ne inima plină de pace, atâta pace încât să putem da și celorlalți, încât să fim slujitori ai păcii. Ușor ne învrăjbim, ușor ne separăm, ușor ne vedem în categorii diferite, ușor. Prea greu ne armonizăm împreună cu adevărat să fim în Hristos.

Cercul al șaselea, adică cel mai aproape de Isus. Ascultați, vă rog, ce le spune Domnul celor mai apropiați. Versetul zece și următoarele: „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor. Ferice de voi! Le spune celor din aproape de El, când din pricina Mea oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele, neadevărate împotriva voastră. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. Tot așa au făcut și cu cei dinainte.”

Versetul treisprezece: „Voi, adică voi, înseamnă ăștia de aproape, primul cerc, aproape de Isus. Voi sunteți sarea pământului.” Apoi versetul paisprezece: „Voi sunteți lumina lumii.” Apoi versetul șaisprezece, ultimul citit: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, oamenii, să vadă faptele voastre bune.”

Și acum vă întreb. E singura întrebare a predicii. Concentrați-vă să răspundeți corect. Cine vi se pare că lipsește din toate categoriile? Și dacă lipsește, ei trebuie să fie cu necesitate unde? Aici. Pe cine n-am pomenit? Mai tare. Pe ucenici! Bravo! Pot să mă așez la masa de prânz liniștit. Am avut buni ascultători în această dimineață. O să vedem după-masă ce va fi, va fi.

Cei mai aproape îi lasă Domnul, ziceți, la urmă. În timpul acesta, dați-mi voie să-mi imaginez că ucenicii se umpluseră de bucurie, de entuziasm și când au auzit cum le-a zis-o la proprietari, la vameși, la literați, la cărturari, care oricum știau mai multă carte decât ei, decât ucenicii. Ăștia erau pescari. Cum le-a zis-o și la saduchei, și la farisei. În inima lor au zis: „Vorbește, Doamne!” Ce bine le-o zis-o, extraordinar! Le-a dat Domnul timp de bucurie, numai că bucuria e scurtă pe pământ. Nu ține toată ziua, nici toată viața. Și ăștia din primii, aproape de Isus, ei deja, deja, cum să zic, jubilau. Doamne, zice, extraordinar! Și dacă așa le-a spus la fiecare, acuma ei se așteptau că-i rândul cui? E rândul lor. Și acuma ei o să primească un premiu și lor o să le spună ceva ce nu le-a spus la ceilalți, ceea ce e adevărat, că ce le-a spus lor, nu le-a spus la ceilalți. Și pe ei o să-i ridice cumva și o să-i facă din prima, de la începuturi, mari și influenți și puternici.

Și Domnul, când se îndreaptă spre ei, le zice: „Ferice de voi, când veți fi prigoniți din pricina Mea, că voi umblați cu Mine. Ăștia nu umblă, numai vin la predică și vin la evenimente. Și când înmulțim pâinile și le vindecăm bolnavii. Dar voi sunteți cu Mine. Ferice de voi când o să fiți prigoniți.” Și acum, sigur, vă întreb în chip retoric: le-a plăcut lor vorba asta? Fericirea asta, Makarios, asta le-a plăcut? Nu! Dar lor cum să le placă? Mie nu-mi place când sunt prigonit. Iertați-mă, poate dumneavoastră vă place. Dar nu-mi place când sunt prigonit. Mie îmi place când sunt apreciat. Mie nu-mi place când sunt dat la o parte, de exemplu. Mie îmi place când sunt băgat și eu acolo, să fiu și eu acolo. Mie așa îmi place să fiu cooptat. Știți cum zic, să fiu inclus, nu să fiu exclus. Mie îmi place să fiu apreciat, să primesc premii. Bine, nu se dau premii la biserică, ați văzut că nu se dau, dar zic așa mi-ar plăcea să primesc câte un premiu. Uneori, în diferite ocazii, primesc câte un cadou, știți? Și mi se spune: „Frate Ghiță, este mai mult simbolic. Dumneavoastră meritați mai mult.” Și eu cu asta mă alin. Știi că meritam mai mult? Pentru mine e o mare alinare asta. Mă ajută să trăiesc câteva luni cu astea.

Nimeni nu și-a pus mintea ca să îmi dea la mai mult. Rar aștept. După aceea, mi-am dat seama că asta cu „meritați mai mult” nu ține de oameni, mă-nțelegeți? Și ăla mai mult îl primesc la răsplătirile de la sfârșit. Și așa este pentru fiecare, mă-nțelegeți? Și omul face ce poate în raport cu alt om, dar dincolo... Nu-mi place să fiu prigonit. Dar ucenicii sunt învățați încă de acum, de la predica de pe munte, că pe umerii lor se așază nu doar responsabilități și satisfacții, ci pe umerii lor se așează o permanentă prigoană, o sarcină, o povară, povara de a nu fi înțeles, povara de a fi judecat greșit, povara de a trăi în sfințenie, a te strădui să trăiești în sfințenie și a fi persiflat de celălalt, a fi tratat într-un mod neomenos, a fi înțeles greșit. Judecata permanentă, prigoana care poate fi psihologică, nu trebuie neapărat să fie fizică, nu trebuie neapărat să fie martiraj. Dar ucenicii vor înțelege că a lor fericire, a lor Makarios, este în ultimă instanță – și asta e ideea supremă – să împărtășească soarta pe care Hristos o va avea, murind El Însuși. Pe care prorocii au avut-o înainte, să se identifice cu Hristos în suferință, în moarte, în martiraj, în cazul multora dintre ei.

O, iubiții mei! Chiar și în aceste condiții, să sfârșim prin a spune: „Doamne, vrem să fim și noi ucenicii Tăi. Doamne, vrem să fim atât de aproape de Tine. Orice ar fi să auzim și orice ar fi să ni se întâmple.” Și dacă nu vă supărați, în rugăciunea finală pe care o vom face de îndată, aș vrea, pe lângă faptul că-I mulțumim lui Dumnezeu pentru dimineața aceasta, să-I zicem: „Doamne, ajută-mă să îmi duc ucenicia până la capăt! Amin!” Și toate prigonirile, că ele sunt de multe feluri, să le sufăr pentru Tine, cu Tine, de dragul Tău.

Doamne, înviorează ucenicia mea! Doamne, fă-mă din nou sare și lumină! Astea erau cuvinte pentru ucenici, nu pentru toți. Și într-un mod paradoxal, dar frumos, aceștia din primul cerc, cărora li se spune: „Voi veți împărtăși soarta Mea”, le zice Isus. Aceștia vor urma ca, de-a lungul activității lor, mai ales după ce Isus Se va fi înălțat la ceruri, să influențeze cu Evanghelia, cu mesajul învierii, toate categoriile din spate. Și ei vor fi învățați de la Isus și de la profetul Isaia, că a venit să li se propovăduiască Evanghelia celor săraci, neputincioși, neștiutori. Că se începe cu cei care prind mai greu, nu cei care prind imediat ideea, că se începe cu cei care n-au și nu cu cei care au, că vine Domnul și prin mesajul Evangheliei răstoarnă uzanțele, cutumele vremii, ale istoriei. Răstoarnă împărăția omenească pentru a așeza Împărăția cerurilor.

Și noi, ucenicii, suntem mereu lăsați la urmă. Și se începe cu cei mai păcătoși decât noi, mai departe decât noi, mai reci decât noi. Și noi nu trebuie să invidiem. Că cine are mai multă nevoie de Dumnezeu decât păcătosul, decât cel de departe? El are nevoie să fie adus aproape. Slăvit să fie Domnul! N-am uitat pentru ce ne rugăm, nu? Doamne, vrem și noi să fim ucenicii Tăi. Doamne, vrem să fim sare și lumină. Doamne, vrem să pătimim orice ar fi de pătimit. Și vrem, Doamne, să fim atât de aproape de Tine în acest tablou al fericirilor. Ne ridicăm și ne rugăm.