Tu spui ades că-al tău necaz e cel mai mare
Și că durerea ta e cea ce doare cel mai tare.
În inimă ai răni și multă supărare,
Ades n-ai vrea în lume să faci a Domnului lucrare!

Dar uită-te atent spre lume, sunt iarăși doar dezastre,
Și relele grozave se urcă pân’ la astre.
Acolo ard de vii și mor copii flămânzi,
Ce pier în agonie, în inimi sângerânzi!

E apăsat pământul cu multe negre semne,
Prea mulți rămân orfani și sufletul lor geme.
Noi știm că răutatea nu se mai termină
Și ne îngrozim că totul ia formă de ruină!

Tu uită-te înspre lume, își pomenesc iar morții,
Pun lumânări la rând și cad ca prada sorții.
Cei vii așteaptă moartea, nemaiaflându-și rostul,
Și nu le spune nimeni că Isus e adăpostul!

Să nu mai spui, creștine, că-al tău necaz e mare,
Să nu mai spui vreodată că a ta durere doare cel mai tare.
În rugăciuni cu lacrimi să stingi tot ce te doare
Și-n lumea de dureri du vestea salvatoare!

Cât mai curând să pleci în lumea suferindă,
Cu Duhul Sfânt să predici și să le fii oglindă.
Acolo sunt mulți oameni ce caută o scăpare,
Sunt mulți care așteaptă a Domnului chemare!

Mai sunt acolo cei ce vor să Îl urmeze,
Mai are Duhul oameni ce vrea să-i cerceteze.
Cu dragoste, creștine, du vestea mântuirii
Și-n cer tu vei primi cununa răsplătirii!