Când soarele se-arată din nou strălucitor,
Pe bolta cea albastră încearcă să-l priveşti,
Să vezi în raza-i blândă un Tată Creator,
Ce-n Mâna Lui te poartă prin lume iubitor
Şi să nu uiţi vreodată că zilnic eşti dator
Cu-ntreaga ta fiinţă smerit să-I mulţumeşti.

Din pâinea rumenită de flăcări în cuptor
Când rupi o bucăţică şi trupul ţi-l hrăneşti,
Tu să nu uiţi că-n lume ucişi de-al pâinii dor
Chiar astăzi mii de oameni de foame încă mor,
De-aceea pentru pâine să ştii că eşti dator
Părintelui din Ceruri smerit să-I mulţumeşti.

Când obosit pe cale ajungi la un izvor
Şi fără nici o plată poţi să te răcoreşti,
Când simţi înviorarea în trup ca un fior,
Tu, omule de veacuri prin lume călător
Şi pentru apa rece să ştii că eşti dator
Acelui ce dă viaţă smerit să-I mulţumeşti.

Când de pe "munţi de slavă" în "văi adânci" cobori
Şi planurile tale în vânt se risipesc,
Când vezi în juru-ţi cete de îngeri păzitori,
Sau când îţi dau târcoale acei răufăcători,
Tu eşti dator - ai grijă - în orice zi din zori
Să ai mereu pe buze acelaşi "Mulţumesc!"

Căci dacă ai o haină să o poţi îmbrăca,
Şi hrana necesară vieţii o găseşti,
Îţi e de-ajuns şi-n pace te poţi chiar bucura
Şi pentru toate-acestea o clipă, nu uita,
Cu zâmbetul pe buze din toată fiinţa ta
Părintelui din Ceruri smerit să-I mulţumeşti.

Că numai El în viaţă te face fericit,
Limanul suferinţei îl face colţ de rai,
De-aceea, pentru toate ce-n dar ți-a dăruit
Părintelui din ceruri, în har nemărginit,
În ziua jertfei tale când te închini smerit,
Atât - doar mulțumire - e tot ce poți să-I dai!