O, Tată, m-a învins această lume,
M-am rătăcit în viața de venin,
Nici n-am putere să mai strig pe nume,
Să cer scăpare-n tot ce eu conțin.

Am obosit să port în suflet rană,
De viața asta grea pe care o am,
Oricât aș face, totul pare-o goană,
Căci tot dădeam... și tot mereu dădeam.

Să-i porți pe toți în suflet cu iubire,
Nu pare un urcuș atât de greu,
Dar e cumplit să n-ai o întâlnire
Cu un cuvânt de bine, tatăl meu.

Sunt obosită de atâta așteptare,
De-o răbdare ce pare fără sfârșit,
Când caut și eu o mică alinare,
Să simt că sunt un suflet prețuit.

Să înțeleagă toți că viața-i sfântă,
Că nu e joacă sau un vis de-o zi,
Căci orice clipă-n ceruri se cuvântă
Și orice pas greșit ne poate nimici.

Dar Domnul, cu blândețe, îmi răspunde:
„Oare de ce te frângi în fața Mea?
În ce abis vrei fața a-ți ascunde,
Când Mă rugai să-ți arăt dragostea?

Privește unde ești, gândește-n pace,
Când singură plângeai pe-un drum pustiu,
Nu Eu ți-am dat un soț ce-ți este încoace?
Nu Eu ți-am dat un înger de copil?

De unde-această grea deșertăciune,
Când tot ce ai din Mâna Mea a curs?
Nu ți-a lipsit nimic sub astă lume,
Din tot ce am promis, tot s-a adus.

Familia ta mare, de altădată,
Nu te-a înțeles pe calea spre altar,
Dar tu acum, cu inima curată,
De ce te lași în mâna celui rău, cu amar?

Tu luptă lupta bună, cu credință,
Chiar dacă drumul pare-un labirint,
Eu sunt a ta eternă biruință,
Chiar dacă ochii tăi acum nu Mă simt.

Alungă deznădejdea și tristețea,
Și strigă către Cer, acolo-s Eu!
Să-ți lumineze Fața Mea, blândețea,
Căci ruga ta ajunge-n mână la Dumnezeu.

Ți-am dat un om să-ți fie stâlp în casă,
Să fii cu el echipă spre Hristos,
Nu căuta o scuză păcătoasă,
Căci în mânie pierzi ce-i mai frumos.

Ridică-ți capul, fiică de Împărat,
Eu sunt Isus, Cel care te-am salvat,
Eu sunt real, nu umbră, nici poveste,
Sunt Cel ce sunt și Cel ce te-a creat!

Mai ai răbdare doar o scurtă clipă,
Și vei vedea, în lumina ce va veni,
Cum sub a Mea ocrotitoare aripă,
Cu binecuvântări te voi uimi!”