Dacă Dumnezeu este bun, de ce există așa mult rău în lumea creată de El?
Autor: Ciprian Dobocan
Album: Cuvinte pentru cei ce asculta
Categorie: Credință

 

Una din întrebările profunde care prin însăși natura ei îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, este aceasta: Dacă Dumnezeu este bun, de ce există așa mult rău în lume?

Deși este o întrebare, în esență ea are deja un răspuns ascuns, pe care omul îl ia ca adevăr astfel încât nu face următorul pas pentru a căuta adevăratul răspuns, ci îl ia pe cel care îi este servit pe tavă de întrebarea însăși. Răspunsul subtil, ascuns în această întrebare capcană este următorul: fiecare din noi vedem că în jurul nostru este mult rău, așa că lumea acesta nu are cum să fie creația unui Dumnezeu bun, și atotputernic, pentru că atunci lumea ar fi bună; deci o lumea rea și stricată se argumentează prin inexistența unui Dumnezeu bun, în concluzie Dumnezeu nu există. Izvorul întrebării pornește de la relaționarea omului cu natura din jurul lui și relaționarea cu alți oameni apropiați sau îndepărtați. Fiecare om are întipărit în el un cod al binelui, sau conștiința care există în noi; însă problema este că acest cod al binelui este alterat de însăși natura umană care este stricată, iar lucrul acesta se vede destul de clar la comportamentul copiilor mici: cu toate ca mama și tata nu i-au învățat să facă rău și să mintă, ei în mod instinctiv își strică jucăriile unii altora și apoi afirmă că nu ei au făcut-o. Un asemenea comportament își găsește explicația validă doar în lumina adevărului scriptural, ascultați vorbele unui om ajuns la maturitate și conștient de această realitate: Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. (Ps. 151:5). Cauza alterării binelui este omul care a păcătuit prin neascultare, iar consecința neascultării este moartea și blestemul răsfrâns asupra creației. Avertismentul lui Dumnezeu de la începutul creației este cât se poate de explicit: Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: "Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit." (Geneza 2:16-17) dar întrebarea care se pune este de ce nu au murit primii oameni? Explicația este dată de faptul că noi vedem moartea în mod diferit, pentru noi a muri înseamnă a-ți înceta existența fizică, pentru Dumnezeu moartea reprezintă depărtarea de El, din această cauză primii oameni au fost alungați din Grădina Edenului, au fost despărțiți de Dumnezeu, au murit sub aspect spiritual, nu mai erau lângă sursa adevărului și sursa vieții. Pavel, la mii de ani distanță evidențează adevărul morții spirituale: Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre (Efes. 2:1) Blestemul răsfrâns asupra creației a afectat atât natura care s-a degradat (animalele au început să se vâneze, au apărut buruienile, efectele negative ale naturii) cât și omul prin pătrunderea răului în inima lui.

Noi, oamenii, avem tendința de a transfera această imagine a unei creații imperfecte asupra lui Dumnezeu care spunem că e falimentar, a falimentat deoarece creația Lui nu a fost perfectă. EL este de vină, noi ca și oameni nu avem nici o vină, așa ne argumentăm; totdeauna este altcineva de vină în afară de noi. EL este de vină că a pus în grădină pomul cunoștiinței binelui și răului. Existența acestui pom în grădină are a face cu caracterul lui Dumnezeu, care este un dumnezeu drept și plin de dragoste. Nu se poate vorbi realmente de dragoste decât cu condiția ca cel care ar trebui să își manifeste dragostea să aibă posibilitatea să aleagă dacă vrea să iubească sau nu; când scoți din ecuație posibilitatea alegerii nu mai este vorba de dragoste ci de obligație sau tiranie. La fel cum noi ca oameni intrăm în relația de căsnicie pe baza alegerii personale de a iubi o altă persoană de gen opus, la fel și Dumnezeu și-a manifestat dragostea față de oameni dându-le posibilitatea să aleagă dacă îl iubesc sau nu. Din perspectiva dragostei lui Dumnezeu, o lume perfectă înseamnă o lume în care omul are posibilitatea să aleagă dacă răspunde sau nu cu dragoste față de dragostea manifestată de El. Din perspectivă umană lumea noastră este perfectibilă dar nu va fi niciodată perfectă pentru că a fost stricată iremediabil, o dată pătruns răul în lume el nu mai poate fi scos decât prin distrugerea totală și crearea unui cer nou și a unui pământ nou. A se observa că deși lumea a avut parte de o restartare în urma potopului, cu toate acestea lumea a rămas tot rea.

Deși nu omul este sursa primară a răului, el a dat posibilitatea răului să pătrundă în lume. Pământul cu tot ce este pe el este creația lui Dumnezeu, El le-a creat și a lui sunt toate. Dar în momentul creării omului, acesta a primit dreptul de a stăpâni peste ele: Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: "Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ." (Fac. 1:28) În calitate de stăpânitor peste pământ, omul a dat posibilitatea celui rău să strice creația lui Dumnezeu. În termeni mai simpli imaginea este următoarea: Dumnezeu zidește o casă pentru om și îl pune stăpân pe om peste acea casă; omul deschide ușa celui rău și îl poftește înăuntru, după care cel rău pune stăpânire pe toată casa; dar va exista un moment în care Dumnezeu va reveni și îl va scoate afară pe cel rău din casă, legându-l. Însă până atunci întreg pământul este stricat.

Aș vrea să revenim puțin la porunca din Grădină: Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: "Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit." (Geneza 2:16-17), și aș vrea să vă întreb: a cui este responsabilitatea de a nu mânca, a omului sau a lui Dumnezeu să nu îl lase să se apropie de pom? Din modul în care înțeleg eu textul, responsabilitatea este a omului, dar ca și oameni vrem să punem în cârca lui Dumnezeu falimentele noastre. Partea cu adevărat spectaculoasă este faptul că în dragostea Lui, Dumnezeu acceptă să ia asupra Lui, prin Fiul Său toate falimentele noastre: Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui (Isaia 53:4)

Ca oameni de multe ori gândim și acționăm în baza legii cauzei și efectului: dacă faci bine primești bine, dacă faci rău primești rău. Dar Dumnezeu nu acționează în exclusivitate în baza acestei legi, deși uneori o face, de cele mai multe ori acționează în baza legii harului și a îndelungii răbdări, mai ales în această perioadă a bisericii. Dacă ne-ar judeca după legea cauzei și a efectului, nici unul din noi azi nu ar mai sta în picioare. Datorită acestui fapt oamenii pot să facă lucruri rele pe pământ, pentru că nu sunt pedepsiți pe moment, dacă ar fi așa omul nu ar mai face rău de frică. Dacă ar vedea că îl fulgeră pe cel care îl omoară pe aproapele său, atunci nu ar mai face nici el niciodată un omor. Dar dreptatea lui Dumnezeu ar trebui să pedepsească tot prin fulgerare și o mică minciună, pentru că e tot păcat. Și astfel am ajunge să ascultăm de Dumnezeu de frică nu pentru că ne place caracterul Său. Dus la extrem, dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe moment pe Hitler sau pe Stalin când au început să comită crimele odioase din cel de al doilea război Mondial, ar fi trebuit să îl pedepsească și pe soldatul care poate a furat o coajă de pâine ca să nu moară de foame. Exact la fel suntem și noi, faceți-vă o proprie analiză sinceră: am dori ca Dumnezeu să îl pedepsească pe Putin pentru panica și omorurile care le provoacă în Ucraina, dar nu ni s-ar părea corect să ne pedepsească pe noi pentru o mică minciună spusă în ziua de ieri.

De la începutul încheierii primului legământ cu poporul Său, Dumnezeu îi avertizează că este un Dumnezeu care pedepsește nelegiuirea, însă chiar de aici se poate observa că îndurarea Sa este mult mai mare decât pedepsirea: căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele. (Exod 20:5-6)

Faptul că Dumnezeu pedepsește are a face cu una din caracteristicile Sale, și anume dreptatea: El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat. (Deut. 32:4) iar dreptatea și-o manifestă nepreferențial, o împarte în egală măsură indiferent de statut. De exemplu în dreptul lui David, un om ales de Dumnezeu dintre toți israeliții ca să fie împărat, în momentul săvârșirii păcatului cu Bat-Seba, observăm împletindu-se îndurarea cu pedeapsa: David a zis lui Natan: "Am păcătuit împotriva Domnului!" Și Natan a zis lui David: "Domnul îți iartă păcatul, nu vei muri. Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta, fiul care ți s-a născut va muri." 2 Samuel 12:13-14

După moartea și învierea Fiului, datorită prețului care a fost plătit, oamenii au posibilitatea de a trăi într-o perioadă de har, dar nu oricum ci acceptând prețul care a fost plătit în locul lui. În urma acceptării jertfei și a revărsării harului, omul are posibilitatea să fie mântuit, salvat din fața mâniei lui Dumnezeu care se revarsă datorită dreptății Sale. Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus." (Fapt. 15:11) Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. (Rom. 5:9)

De asemenea, găsim și în Apocalipsa această împletire între îndurare cu pedeapsă: Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc. (Apoc. 20:12-15) Există două categorii de oameni: cei care vor fi judecați după faptele lor, și cei care au numele scris în Cartea Vieții. Cei ce vor fi judecați nu avea nici o șansă, nici o scuză în fața unui Dumnezeu drept, care pedepsește păcatul indiferent de gravitate sau de numărul păcatelor prin moarte, o despărțire definitivă de El, și se va termina cu o anihilare totală (Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.) Singura șansă e a celor ce au numele scrise în Cartea Vieții. Dar cum ajungi să îți fie scris numele acolo? Hristos, în calitate de Dumnezeu afirmă despre sine însuși una din cele mai puternice afirmații: Eu sunt calea, adevărul și viața; deci dacă El e viața, El e cel care scrie în cartea Sa numele celor ce cred în El.    

Și acum în final să ne răspundem la întrebarea de la început. Dacă Dumnezeu este bun, de ce există așa mult rău în lumea creată de El? Datorită îndurării Sale, dacă Dumnezeu ar fi doar drept și lipsit de dragoste ne-ar desființa pe toți într-o secundă. Însă îngăduie (cel puțin pentru o vreme) atât de mult rău pe pământul creat de El, pentru ca fiecare din noi să mai avem răgaz, să mai avem posibilitatea să ne cerem iertare, să mai avem posibilitatea să ne pocăim. Trăim o vreme în care putem avea încă acces la harul Său, întrebarea este: ce facem cu el?

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/studii/275060/daca-dumnezeu-este-bun-de-ce-exista-asa-mult-rau-in-lumea-creata-de-el