Adeseori, mă simt cuprins de jale
Când văd în faţa mea pustiul sec,
Atunci când se ridică munţi pe cale
Ce parcă niciodată n-am să-i trec.

De multe ori, acei ce-mi sunt aproape
Slujesc fără să ştie celui rău,
Şi-n răutatea lor mă-mping spre ape
Ce ar putea să-mi stingă duhul meu.

Sunt zile când cărarea vieţii mele
E-atât de-ngustă căci mă înfior...
Poverile îmi sunt atât de grele,
Căci mi se clatină al meu picior.

Sub ochii mei, se surpă bolovanii
Din zidul ce l-am ridicat cu greu,
Mi-e teamă când privesc cum se duc anii
Şi nu se împlineşte visul meu.

Ce mult aş fi dorit s-ajung odată
Pe mult visatul vârf de munte sfânt,
În oaza-aceea sfântă, minunată,
Ce încă mulţi o caută pe pământ...

Dar când credeam că sunt pe înălţime,
S-a prăvălit o stâncă sub picior,
Simţeam cum cad în jos spre-ntunecime,
Şi-am fost cuprins de un amar fior.

Dar Tatăl meu nu m-a scăpat din mână,
El m-a păzit în încercarea grea,
Căci Voia Lui, mi-a fost şi-atunci stăpână,
Privirea Lui a fost asupra mea.

Chiar dacă simt din plin singurătatea
Când şi cei dragi mă răsplătesc cu rău,
Nu mă-ndoiesc vreodată că Dreptatea
În jurul meu, o face Dumnezeu.

Eu nu îmi voi schimba nicicând dorinţa
De a urca... chiar dacă urc plângând,
Căci vreau să-nvăţ din plin ce-i umilinţa
Şi-n orice ceas, să fiu găsit urcând...