E vreme însorită-n miez de vară,
Pe uliţi, primii oameni jertfă cad...
Din depărtări, venită într-o seară
Se instalase moartea la Bagdad.

Rachete coborau din cer ca ploaia
Lovind în ţinte fix dar şi răzleţ
Şi tot mai sus se ridica văpaia,
Ce-avea să ardă tot ce-i mai de preţ.

Palate ce se înălţau în soare,
Au ars precum ard crengile de brad...
Pe nimeni astăzi, parcă nu-l mai doare
Văzând sfârşitul marelui Bagdad.

O negură acoperise-ntreaga zare
Ca un potop al groazei pe Pământ,
Fără răspuns la marea întrebare:
“Cine va fi învingător sau va fi-nfrânt?”

Aşa a început aici durerea
De care lumii astăzi nu-i mai pasă...
S-ar fi dorit poate de mult tăcerea,
Dar înrăiţi vrăjmaşii nu se lasă.

Pe râul ce trecea lin prin Grădină,
Mesajul armoniei să îl poarte,
Păzite de-a rachetelor lumină,
Plutesc în ape tulburi, trupuri moarte.

Ameninţată de osânda ciumii,
Trăieşte omenirea la Bagdad.
Ce-a fost cândva un paradis al lumii,
A devenit acum un colţ de iad.

Dreptate-aici se face din secure.
Vai! Ce-a ajuns fiinţa omenească...
Mai rău ca animalele-n pădure
Unii pe alţii vor să se răpească.

Oameni sărmani ce nu au nici o vină
Sunt omorâţi de oastea cea barbară
Şi cerul parcă-ndurerat suspină
Văzând cum s-a-nrăit cumplita fiară.