Cum cerbul însetează în zilele cu soare
Căutînd din depărtare s-ajungă la izvoare,
Tot astfel te doreşte al meu suflet pe Tine,
Părinte-al Veşniciei, să fii mereu în mine.

Prin zarea-ndepărtată al meu ochi doar străpunge
La Stânca cea înaltă ce nu o pot ajunge...
Şi strig în deznădejde de-aici din valea-adîncă,
Te rog o Doamne, du-mă acolo sus pe Stâncă!

Sufletu-mi vrea s-ajungă pe culmile-nverzite
Unde-s păşuni bogate, de Tine pregătite.
Zdrobit de sete caută ale vieţii ape,
Din Sfintele Izvoare, el vrea să se adape.

Cum cerbul se avântă în lunga lui căutare
Trecând peste şireaguri de munţi privind în zare,
Aşa şi al meu suflet setos de mîngîiere
Aleargă înspre Tine în tainică tăcere.

Vreau sufletu-mi să fie descătuşat de fire
Şi plin de Pace Sfântă şi de a Ta Iubire.
Lăsându-l ca să zboare, mai sus, mai sus de stele,
Să nu-l fac niciodată rob gîndurilor mele.

Eu vreau să rămân Doamne în Sfînta Ta Cetate,
Cu Tine-n părtăşie, pentru eternitate.
Cu Tine, doar cu Tine şi-n greu şi-n bucurie,
Să pot să-Ţi fiu în lume o bună mărturie.