A fost un ceas în ceruri când Dumnezeu Preasfântul,
Cel necuprins în slavă, măreţ în îndurare,
Privind cuprins de milă din înălţimi pământul,
A pus acolo-n ceruri, o mare întrebare.

O lume se îndreaptă în grabă spre pierzare,
Pe oameni îi aşteaptă prăpastia pieirii,
Din cerul plin de slavă, va fi cineva oare
Să ducă azi prin jertfă salvarea omenirii?

Această întrebare cumplită, dintr-o dată,
A îmbrăcat tot cerul în mare întristare,
Şi bucuria parcă a fost întunecată
Acolo unde-i veşnic măreaţă sărbătoare...

Însă în cer, deodată, s-a întrerupt tăcerea
Când vocea minunată, scăldată în splendoare,
Rosti vestea cea bună ce-aduse mângâierea:
„Eu merg Tată, în lume, să duc vestea cea mare.”

În noaptea-aceea sfântă, ce-a fost de mulţi uitată,
Din ceruri, cor de îngeri slăveau pe Salvatorul,
Rostind cu bucurie o veste minunată!
A coborât în lume, Isus Mântuitorul.

A primit trup de carne ca noi, supus durerii,
S-a dezbrăcat de slavă şi-apoi cu umilinţă,
S-a dăruit pe Sine, ca preţ răscumpărării,
Ca să avem noi astăzi, salvarea prin credinţă.