Mi-ajută Doamne-n ceasurile stranii
Când sunt de vânturi, spre pustiu purtat,
Să-nvăţ să-mi număr zilele şi anii,
Fugind de tot ce-i rău şi necurat.

Când holda e din nou de roade plină,
Din inimă, cu drag să-Ți mulţumesc,
Să nu cad rob ispitei ce-o să vină
Dorind hambarele să le lărgesc.

Căci mi-e de-ajuns a dragostei răsplată
Şi a nemărginitului Tău har,
Sunt copleşit când văd masa bogată, +
Şi cât de plin este al meu pahar.

Nu vreau să cad nicicând ispitei pradă,
Când lăcomia-mi face noi cărări,
Deschide-mi ochii Tu, mai clar să vadă
Comorile de binecuvântări.

Să nu-mi răpească cumva bucuria
Vreun lucru ce mi-ar deveni stăpân,
Şi să nu-mi uit vreodată datoria,
Doar voii Tale rob să îi rămân.

Mereu să laşi în mintea mea lumina,
Să pot să desluşesc ce-i bun şi rău,
Să pot cunoaşte grâul şi neghina,
Trăind smerit, şi după placul Tău.

Intrând smerit pe poarta îndurării,
Eu las în urmă traiul meu răzleţ...
Pornind pe drumul greu al lepădării
De tot ce-i întinat şi fără preţ.

Căci simt cum lumea-n largu-i mă îmbie,
Cum vraja ei mereu mă urmăreşte,
Dar Doamne, eu mă dau cu totul Ție,
Ştiind căci mâna Ta mă ocroteşte!